FuriousWordPressRipper

Desene pe asfalt

Posted in Uncategorized by FuriousWordPressRipper on 07/06/2012

ne naștem plozii în asfalt
le dăm nume cu rezonanțe de acorduri fado
le suflăm speranțe și mentalitate de învingători
și vi-i trimitem acolo, stomatologi de succes
să vă scoată dinții sterpeziți de dorul de țară,
de părinți, de amoruri găunoase
de iubiri părăsite prematur
suflete avortate prin gări

numărăm zilele rămase în mailuri:
mamă, astăzi am primit primul salariu de doi bani
tată, am fost numit cel mai bun stomatolog de aici
le scot dinți, le pun dinți, gurile Canadei îmi stau deschise
precum gurile de canal ale Iașului
mă simt ca acasă, scrie
și plâng câteodată, scrie
de bucurie plânge, nenorociților!
… de bucurie, să vă ia dracu !

ne naștem plozii în asfalt
frumoși
le urmărim jocul nevinovat
încremeniți în spatele jaluzelelor
uităm adesea să le spunem cât de mult îi iubim
și vi-i trimitem acolo să vă curețe
amintirea asfaltului
gustul asfaltului

nu ștergeți desenele din fața blocului
vă rog!
sunt ale lu’ Sandu din Toronto

Nicușor Dan

Posted in Uncategorized by FuriousWordPressRipper on 06/06/2012

Hai că așa ceva nu se mai poate!

M-am înșelat grosier. Am mușcat momeala precum guvidul, adică cu totul. La puțin timp după ce am postat textul despre opțiunea mea electorală, m-a sunat un amic și mi-a spus ”Mă, tu te-ai prostit sau ai început să tagi pe nas?”
Mă rog, dupa o scurtă discuție, m-a pus să ma informez despre persoanele care stau în spatele ”puișorului” Dan. După ce am făcut-o, l-am sunat și am recunoscut, precum Emil Bobu: “Am fost un dobitoc!”
Mărturisesc că nu mă așteptam să recunosc atât de multe nume apropiate penalului Vântu.
Păstrez textul inițial în original, mărturie:
Bucureștiul poate da semnalul schimbării, indiferent de cum s-au scris jocurile în subsolurile mizere ale capitalei și în teritoriu. Știu, presiunea este imensă, dar vreau să dorm liniștit, fără să fiu trezit noaptea de propria-mi conștiință. Dacă nu aș fi avut această opțiune, m-aș fi simțit ca atunci când am fost silit să aleg între Iliescu și Vadim. Nu m-am iertat nici până astăzi

Până la urmă, eu cu cine votez?

 

Divorţul

Posted in Uncategorized by FuriousWordPressRipper on 07/04/2012

Se poate vorbi despre moarte fără experienţa agoniei?” – Emil Cioran (Asupra morţii)

Era duminică, un prânz de toamnă târzie. Terminasem de pregătit masa şi mă îndreptam spre dormitorul copiilor, acolo de unde se auzea glasul lui Alex, cald, ca o vibraţie monotonă de bariton. Le citea copiilor Micul Prinţ  iar razele încă suficient de calde ale unui soare ostenit se spărgeau în umbre de jaluzele pe feţele lor. Erau adorabili, cum stăteau ei adunaţi în jurul lui Alex, ascultându-l cu ochii fixaţi în buzele tatălui lor, de parcă micuţul prinţ îşi făcuse loc între ele şi le povestea despre flori şi toate cele, tolănit într-o rână. Am rămas, pentru un timp, rezemată de pragul uşii pentru că nu doream să le stric momentul de magie pe care Alex îl construia cu grijă din inflexiunile vocii, subjugându-mi copiii cu o uşurinţă pe care o ştiam atât de bine. Într-un târziu, de parcă ar fi continuat să citească din carte fără să îşi ridice ochii dintre file,  Alex le-a spus: ” Acum, copii, e timpul să mă odihnesc puţin, timp în care veţi merge să vă spălaţi pe mâini şi să luaţi masa cu părinţii. Vă aştept să vă întoarceţi la mine ca să vă desenez cum arată micul meu regat” . În aceeaşi clipă, copiii, de parcă ar fi fost îngheţaţi în timp şi spatiu până atunci, au sărit ca nişte resorturi tensionate, gălăgioşi, spre baie, trecând în fugă pe lângă mine de parcă nici n-aş fi existat. Alex avea o faţă gravă, o faţă cu care mă obişnuisem oarecum, şi, după atâţia ani de căsnicie ştiam că urmează să-mi spună ceva, aşa că am aşteptat cuminte şi tăcută, rezemată mai departe de tocul uşii. ” Vreau să divorţăm !”
…….
Ştiam că acest moment va veni. Îmi cunosc bărbatul, dar nimic din ceea ce bănuiam că este o reconciliere tăcută, nu s-a adeverit a fi. Alex nu revine asupra deciziilor sale niciodată , nici chiar dacă realizează pe parcurs ca iese în pierdere. Îmi aduc aminte că, înainte să mă căsătoresc cu el, apreciam această calitate. Este bărbatul care trasează o linie clară de demarcaţie între cei dragi lui şi restul lumii, dar exagerează cu afecţiunea şi protecţia acordată primilor şi agresivitatea cu care îşi delimitează teritoriul. Îmi amintesc că, în ziua când împlineam şapte ani de căsnice, am fost să luăm masa la un local din preajma Bucureştiului, la marginea unei păduri, situat între două sate. Localul avea un ţarc de nisip, loc de joacă pentru copii clienţilor, iar Ionuţ, pe vremea aceea de 4 ani, s-a instalat acolo înainte ca ospătarul să ne conducă la masă. La o altă masă, un individ venise însoţit de alţi doi bărbaţi tineri si voinici aducându-şi cu el şi câinele, un câine mare cât un viţel, negru, cu un aspect care îţi dădea fiori. Alex, avea aerul detaşat al bărbatului stăpân pe el, şi mă liniştea din priviri de fiecare dată când namila, ce se plimba printre mese, îşi iţea botul adulmecându-mă. Într-un târziu, s-a ridicat şi s-a dus la masa celor trei bărbaţi, rugându-i să nu-şi mai lase ”viţelul” liber printre mese. A urmat câteva schimburi de replici din care se părea ca aceştia au înţeles, dar, tocmai când s-a aşezat pe scaun la masa noastră, dinspre ţarcul cu nisip am auzit strigătul de groază al lui Ionuţ. Câinele alerga spre el, iar Alex, cu o iuţeală de care nu l-am bănuit niciodată până atunci, a sărit peste câteva mese şi scaune, peste gărduleţul ţarcului şi în loc să-şi ia copilul în braţe s-a năpustit ca un sălbatic asupra câinelui încât nu-ţi mai dădeai seama cine este agresorul. Cu o mişcare rapidă a apucat namila de zgardă, ridicându-l ca pe un sac, şi, balansându-l, îl aruncă peste gardul ţarcului lovindu-l puternic cu capul de zid. Namila a rămas căzută, parcă înfiptă în zid, şi doar picioarele le mai mişca într-o succesiune ce sugera o fugă imaginară. Eu, ajunsă în grabă în ţarcul cu nisip, îmi linişteam copilul strâns la piept în timp ce doi dintre bărbaţi aceia se ridicară furioşi spre Alex. ” …du copilul de aici să nu vadă nimic din ce urmează să se întâmple” mi-a spus liniştindu-mă, lucru pentru care eram oricum pregătită să-l fac. Îndreptându-şi privirea către cei doi, faţa i se transfigurase în aşa hal încât m-am speriat şi eu. A urmat o bătaie între nişte bărbaţi demenţi. Ceea ce nu bănuise Alex este că bătaia aceea urma să mă marcheze pe mine mai mult decât pe Ionuţ. Strigam ca disperata de pe margine, strâgându-mi copilul la piept, cerându-le să înceteze. Era o încleştare animalică. Sângele ţâşnea cu fiecare pumn pe care Alex îl împarţea, iar când primea câte o lovitură rânjea ca o bestie satisfăcută de spectacolul ce urma să se întâmple la următoarea lui lovitură, ce nu întârzia niciodată. Când l-au arestat, Alex încă mai împărţea picioare în capetele nefericiţilor ce zăceau inerţi pe nisip, înjurându-i birjăreşte. Buza de sus îi atârna zdrenţuită, ca o cârpă, iar pumnii, pe care tot timpul încăierării îi ţinuse strânşi, erau jupuiţi de piele, mustind de sânge. În acel moment am ştiut că va veni vremea să-l părăsesc pe acest animal cu care îmi împărţeam viaţa şi nefericita inspiraţie să cred că, măritându-mă cu el pentru senzaţia plăcută a protecţiei ce mi-o oferea, voi ajunge să-l iubesc cu timpul. Întâmplarea şi numai întâmplarea făcuse ca numai cu câteva săptămâni înaintea incidentului să rămân însărcinată cu Ioana.
……..
”Nu e momentul să discutăm despre divorţ chiar în momentul acesta. Spală-te şi hai să mâncăm, iar după aceea ar trebui să le continui lectura micului prinţ”
De fiecare dată după incidentul cu pricina, când se apleca să mă sărute, îi vedeam cele două cicatrici care îi brăzdează buza superioară, şi, poate fără să realizez, faţa îmi lua imaginea dezgustului, ceea ce îl făcea să renunţe la gest, resemnat. În felul lui mă iubeşte şi mi-o spune des, chiar şi când mi-a cerut divorţul mă iubea, ştiu asta bine, dar, de câţiva ani buni trăiesc emoţia unei alte iubiri cu un bărbat căsătorit pe care l-am cunoscut citindu-i poeziile pe un site literar. Ceea ce Alex nu a reuşit să aprindă în mine atâţia ani, a reuşit cu uşurinţă dezinvoltă acest doctor stomatolog cu doar câteva versuri, cu modul său cald de a fi, de a-mi acorda importanţă, de a comunica, dar, mai ales, cu pasiunea cu care mă săruta, de fiecare dată mai multă. Ne întâlneam pe ascuns, atunci şi numai atunci când el mă chema, iar dacă Alex parcă făcea eforturi să nu vadă cum înfloresc după fiecare întâlnire cu iubitul meu, copiii erau derutaţi de schimbările prin care trec.
La numai câteva luni după ce mi-a cerut divorţul, de altfel nici nu a mai revenit asupra lui cu discuţiile, deşi stiam cu siguranţă că îl va finaliza, am fost la un control medical general, mă simţeam slăbită şi fără vlagă. Niciun doctor nu-şi dădea seama ce mi se întâmplă şi din această cauză am consultat o mulţime, pe la uşile cărora Alex mă târa dupa el, încăpăţânat să mă vadă sănătoasă, după cum susţinea el, de dragul copiilor pe care îi avem împreună. La Spitalul de boli infecţioase Matei Balş, doctorul de gardă, citindu-mi buletinul de analize, m-a oprit pentru investigaţii. Au urmat două săptămâni de internare, timp în care Alex parcă înebunise alergând de la un specialist la altul, împărţind în dreapta şi în stânga bani şi cadouri. Mai erau câteva zile până la Crăciun, şi, deşi i-am rugat pe doctori să-mi dea drumul acasă pentru a sărbători, împreună cu familia, aceştia nici nu doreau să audă aşa ceva. Ţineam legătura prin telefon cu Alex şi aveam grijă ca nu cumva să mă trezesc cu el la spital în acelaşi timp în care iubitul meu îmi facea vizite scurte şi îmi alina captivitatea cu mângâieri tandre şi versuri … când umbra ta pe umbra-mi grea se va pleca să-i dea sărutul, să mă trezeşti să-mi iau preamultul..

Iulian
Pe Iulian l-am cunoscut din pură întâmplare, bine, mint , nu chiar întâmplare. I-am citit poemele şi am fost impresionată atât de sensibilitatea lui cât şi de comentariile ce trădau cu prisosinţă faptul că este un erudit şi un fin cunoscător al firii umane. Într-o zi m-am hotărât să-i trimit un mesaj pe mail iar restul l-a facut el. Au urmat lungi discutii pe messenger, nopţi pierdute în discuţii cărnoase despre tot ce ne pica în mână. Obişnuiam să-i trimit textele mele iar el le aranja într-aşa fel încât, păstrând ideile originale, căpătau forme lirice şi profunzime. Avea un simţ al umorului spontan şi o inteligenţă nativă care îl ajutau să iasă din orice discuţie, sau controversă cu mine, învingător, fară să mă simt învinsă. După scurt timp am ajuns să-l doresc. Bărbaţii inteligenţi întotdeauna m-au excitat într-un mod aparte. Iubirea pentru Iulian ajunsese să fie devastatoare. Îmi spusese că este căsătorit, că are doi copii, dar niciodată nu mi-a spus despre soţia lui nimic mai mult decât că este nefericit cu ea, dar nici eu nu am insistat să aflu, deşi eram curioasă să ştiu de ce nu se iubesc. După trei luni de iubire virtuală, după lungi ezitări, atât ale lui cât şi ale mele, ne-am văzut, iar el nu a ezitat să facă primul pas, oferindu-mi cea mai plăcută seară romantică după lungi ani de căsnicie searbădă. Dacă Alex era bărbatul în faţa căruia orice problemă îngenunchea supusă, bărbatul care avea grijă ca toate problemele ce puteau să-i afecteze familia să se oprească în pieptul său, ei bine, Iulian era opusul lui. Era adorabil de neajutorat, iar micile probleme de viaţă căpătau dimensiuni gigantice, reuşind cu subtilitate să le ataşeze conotaţii surprinzătoare sau unghiuri de vedere inedite, şi, întotdeauna, făcea ca rezolvarea lor să pară o adevărată aventură, bărbatul lângă care mă simţeam utilă. În timp, am ajuns să-i plătesc facturile, iar el, cu un libido de invidiat, mă răsplătea satisfăcându-mi toate fanteziile cu o tandreţe ce îmi devenise etalon maximal. Făceam sex oriunde apucam cu o pasiune de care nu mă ştiam capabilă. Viaţa mea căpătase sens, iar femeia din mine renăscuse, cerându-şi drepturile. Dacă Alex, despre al cărui job ştiam atât de puţine lucruri pentru că vorbea foarte rar despre el, începuse să îşi îndesească chiolhanurile cu barbaţii cu care îşi câştiga banii, venind din ce în ce mai târziu acasă, vesel, e drept, dar mirosind a bodegă, Iulian îmi vorbea mai mereu despre activitatea lui medicală, despre simpozioanele la care mergea, despre cum fizionomia danturii schimbă în mod determinat zâmbetul, despre neomodernism în poezie, fracturism, sau despre clasici, cu un farmec irezistibil. Tot Iulian este cel care îmi dădea teme de studiu, citeşte-l pe Paler, pe Cioran, pe Cărtărescu, şi îmi punea în braţe cărţile. Când nu ne iubeam, când aburii condensaţi ai dragostei noastre ajungeau să se scurgă din ferestrele garsonierei, raiul întâlnirilor noastre de dragoste, vorbeam despre ei, iar el zâmbea la naivitatea cu care făceam eu comentarii. Îl iubeam ca nebuna!

Agonia
Chiar în ziua de 24 Decembrie, dimineaţa, Alex a intrat în rezerva în care vegetam cu ochii în fereastră, admirând melancolic prima zăpadă ce cădea în acel an. Avea în braţe un brăduţ şi un zâmbet tâmp pe faţă. Iulian, stomatologul care îmi cânta le cele mai sensibile corzi ale fiinţei mele, tocmai plecase şi îmi luase odata cu el şi inima ce încă îmi mai bătea alert la amintirea clipelor de dragoste petrecute în garsoniera noastră de vis.
”ţi-e rău?” şi zâmbetul îi dispăru brusc făcând loc unei feţe îngrijorate de care mă simţeam îngreţoşată. N-am răspuns şi i-am făcut semn să pună brăduţul într-un colţ, la fereastră. A rămas cu mine până la vizita de la orele prânzului, vorbindu-mi despre copii, despre sărbători, bla, bla, bla. Nu ascultam şi mă simţeam vinovată faţă de efortul pe care îl face în timp ce eu, fiinţa mea, gândurile mele, erau în mâinile celuilalt bărbat.
”Vă rog să poftiţi în cabinetul meu” ne-a spus profesorul doctor ”amândoi”.
”Vă rog să luaţi loc. Dumneavoastră sunteţi grav bolnavă. Cancer în fază înaintată, dacă nu vă operăm de urgenţă nu vă garantăm că mai trăiţi până în primăvară” n-am putut să scot nicio silabă , doar gandul îmi fugise la Iulian şi mă gandeam că va fi distrus. Alex s-a ridicat de pe scaun şi s-a îndreptat spre uşă cu paşi şovăitori. Când s-a întors spre doctor avea pe faţă aceeaşi expresie sălbatică precum la localul blestemat. Paşii şi-au recăpătat siguranţa îndreptându-se ameninţător spre doctor, fără să scoată un sunet. ”Alex!” l-am strigat speriată şi, parcă trezit din transă, m-a învăluit cu cea mai caldă privire pe care am văzut-o la el vreodată. ”Dobitocule!”, i-a aruncat din mers doctorului şi, luându-mă de mâna, fără să mai scoată o vorbă, m-a scos din spital aşa cum eram îmbrăcată. L-am urmat fără să mă împotrivesc. Fulgi mari de zăpadă se topeau pe faţa lui hotărâtă să mă ducă nu ştiu unde, îmi era indiferent, mă decuplasem de lumea reală şi mă gândeam la Iulian. M-a urcat în maşină în ciuda protestelor ce se auzeau în spatele nostru şi a pornit în trombă. Conducea ca un nebun de parcă viaţa mea ar fi fost în siguranţă doar dacă m-ar fi dus mai repede acasă, acolo unde, în spaţiul conjugal, ar fi putut controla totul. Lacrimi mari i se scurgeau pe faţa împietrită. A fost pentru prima şi ultima oară când l-am văzut că plânge. A tras pe dreapta pe undeva prin Drumul Taberei, total aiurea, pentru că noi locuim în Militari, a deschis fereastra şi a încremenit cu privirea pe un Moş Crăciun din parcul Moghioroş, de unde răzbăteau slab, din difuzoare, cântecele Crăciunului. Nu mă interesa la ce se gândeşte, eu continuam să fiu sub amintirea săruturilor lui Iulian. Am stat aşa preţ de câteva minute. Într-un târziu şi-a întors privirea şi mi-a spus ”Eşti întâmplarea cea mai frumoasă din viaţa mea. Îţi promit eu că vom apuca să o vedem împreună pe Ioana în rochie de mireasă”

dacă moartea este imanentă în viaţă, pentru ce constiinţa morţii face imposibilă vieţuirea?” se întreabă Cioran în ”Asupra Morţii”. Aş fi dorit să am o discuţie cu Cioran despre moarte, iar el, cred, m-ar fi ascultat măcar din curiozitate.
– Domnule Cioran, acum, când am conştientă imanenţa despre care vorbiţi, de ce îmi fac mai multe griji pentru Iulian decât pentru mine? sau pentru copiii mei? sau pentru nefericitul de Alex ? …Cioran mi-ar răspunde ”Moartea nu poate fi înţeleasă decât dacă viaţa este simţită ca o îndelungată agonie, în care moartea se îmbină cu viaţa”. Dar domnule, am eu dreptul să mai iubesc, acum când, poate, la ultima rotaţie a clepsidrei, ar trebui să-mi întorc faţa spre divinitate căutându-mi mântuirea ? Acum când, mai mult ca oricând, ştiu că îmbinarea despre care vorbiţi, în cazul meu, doar rămăşiţe de viaţă mai pot fi combinate cu moartea? ”Prin moarte, care devine o regiune aparte a firii, omul se eliberează, iar agonia, în loc să deschidă perspective înspre viaţă, în care ea se realizează, descoperă sfere complet transcendente ei. Oamenii sănătoşi, normali şi mediocrii nu au o experienţă a agoniei şi nici o senzaţie a morţii. Orice boală este un eroism, dar un eroism de rezistenţă, iar nu de cucerire. Eroismul în boală se exprimă prin rezistenţa pe posturile pierdute ale vieţii. Aceste posturi sunt iremediabil pierdute nu numai pentru cei afectaţi organic .. ” Vă mulţumesc domnule Cioran, îmi este suficient. Acum ştiu că, aşa cum spuneaţi dumneavoastră, ”fiecare pas în viaţă este un pas în moarte, iar amintirea nu este decât un semn în neant”, atunci când îmi scriaţi aceste rânduri, nu aveaţi în calcul decât o perspectivă egoistă asupra vieţii şi a morţii.

…..Domnule Cioran, vă anunţ că au trecut încă cinci Crăciunuri de la ultima noastră discuţie. Paşii mei se îndreaptă cu siguranţă în moarte, dar regretele mele sunt cu mult mai puţine, astăzi, amintirile sunt semne în neant, iar eroismul luptei cu boala are drept singur argument şi scop – să îmi văd fata îmbrăcată în rochie de mireasă.

Când îngerii înjură

Posted in Uncategorized by FuriousWordPressRipper on 02/03/2012

Într-o dimineață, pe nemâncate, mi-a bătut un ins la uşă. Era o dimineață liniștită și nimic nu părea să mi-o tulbure. Mă bucuram ca de fiecare zi a vieţii mele monotone de familist blazat, cu tabieturi deja prăfuite. Mă trezisem târziu, după ce toată forfota facută de soţie şi copii înaintea plecării la slujbă şi şcoală se potolise .

– Bună dimineaţa! îmi spuse şi dădu să intre în casă, ca la mama lui.
– Hei! i-am răspuns contrariat şi i-am pus mâna în piept, împingându-l afară. Ce mama dracului faci?
– Intru în casă, îmi răspunse zâmbindu-mi ca unui vechi amic, că doar n-o să mă ţii la uşă, nu ?
– Eşti glumeţ, amice! şi îmi trecu prin minte, ca o săgeată, sfaturile pe care le dădeam copiilor cu privire la străinii care bat la uşa … ne cunoaştem, cumva?
– Ai memorie scurtă, prietene! Câte beţii am făcut împreună? Lasă că-ţi aduc eu aminte, zise amuzat şi se strecură pe sub mâna pe care o proptisem în tocul ușii.
Până să fac eu un gest, el deja intrase în bucătărie şi se aşeză la masă .
– Mmmm, cafea!
Fără să se sinchisească îşi turna în ceaşca deja pregătită. Gesturile lui îmi erau atât de familiare iar zâmbetul lui atât de candid încât mi-am zis: ce mama naibii!?!? Oricum, tot nu aveam cu cine bea cafeaua. Am tras uşa după mine, hotărât să-i fiu gazdă primitoare .
I-am luat ibricul din mâna, mi-am pus şi eu cafea în ceaşca şi, contrariat dar amuzat, i-am zis:
– Zici că suntem prieteni? Păi atunci hai să ne bem cafeaua în sufragerie, la o ţigare. Ţigări ai ?
– Ăăă… nu acum, că eu nu fumez pe nemâncate. Mai bine bem cafeaua, mâncăm ceva şi numai după aceea mergem în sufragerie să bem un pahar împreună.
– Să bem un pahar? Așa, dimineața? Fie!.Tipul începea să mă amuze cu îndrăzneala lui şi, în timp ce îi pregăteam micul dejun, trăgeam cu ochiul să-i măsor gesturile şi mimica feţei, chestii care făceau toţi banii. Ăsta, când vorbea, făcea gesturi ca şi cum nu i-ar fi ajuns cuvintele ca să exprime ce dorea, iar mimica feţei urmărea cu fidelitate ideea ce tocmai îi ieşea din gură. Era un spectacol să-l urmăreşti cum se străduiște să se exprime, ca şi cum interlocutorul său ar fi fost unul ce nu-i cunoştea limba sau ar fi fost surd.
– Ce mai faci, mă, Zexe? a continuat el sorbind din cafea, de parcă se pregătea să-mi spună, de fapt, ce a mai făcut el. Pusesem să-i fac nişte ouă ochiuri, dar când l-am auzit că-mi spune cum numai prietenii imi spun, m-am întors mirat spre el, mai să răstorn tigaia în care sfârâiau ouăle.
– Văd că, într-adevăr, ne cunoaştem, cumva. Eram ușor iritat, dar și curios, ca de indivizii pe care nu-i cunoaştem dar care ne cunosc detalii ale vieții intime. M-am hotărât să-i intru în joc şi m-am întors spre aragaz dând din umeri, tocmai când i-am surprins pe faţă un zâmbet care suna ca o ameninţare de genul…”las’ că vei vedea cât de bine ne cunoaştem“.
– Eu? Bine!…m-am trezit vorbind. Momentan, nu fac nimic special. Știi şi tu cum este. Serviciu-casă, serviciu-casă, ca robotu’. Mai ies din când în când la un tenis, la un fotbal, dar bănuiesc că ştii. Nimic special. Eram decis să nu intru în detalii.
– Nu ştiu!…zise acesta sorbind din ceaşcă şi privindu-mă pe sub sprâncene
– Nu ai serviciu ?
– Nu! Ce te miri? N-am serviciu, pentru că nu ştiu să fac mai nimic. Mă rog, este mult de vorbit pe tema asta . Hai să o lăsăm pe mai târziu! Mai bine spune-mi despre tine.
– N-am chef să vorbesc despre mine.
– Bine! Atunci, spune-mi ce ți-ai dori să aud.
– Dar nu vreau să-ţi spun nimic. Nu am nimic de spus.
– Rău ai ajuns, Zexe!…îmi size gesticulând amplu, în timp ce își vărsa ceaşca de cafea pe masă, gest de o stângăcie greu de imaginat. Indignarea îmi creştea cu atât mai mult cu cât individul nu făcea niciun gest de a opri cafeaua să se scurgă pe gresie, deşi şerveţelele erau chiar lângă el.
– Scuze! …zise ”amicul” şi s-a ridicat de pe scaun cu o privire distrată… Nu stergi? mă întrebă mirat, într-un spectacol al mimicii feței total dezarmant.
– Sterge tu! i-am zis cu un ton reţinut cu greu, eu tocmai îţi pregătesc micul dejun.
– Treaba ta, zise acesta și porni spre sufragerie, acolo unde se tolani pe un fotoliu, vreau să urmăresc ştirile!… îmi strigă el de acolo şi puse mâna pe telecomandă, defilând programele în căutarea ştirilor.
– Hei! am strigat răstit după el, dorind să-l chem înapoi.
– Şi zici că n-ai nimic să-mi spui? îmi strigă şi el, la rându-i, ca şi cum nu m-ar fi auzit. Nimic, nimic?
Dumnezeii mă-tii!!! mi-am zis ca pentru mine, şi m-am apucat să şterg cu mopul cafeaua de pe gresie. Din sufragerie se auzea buletinul de ştiri de pe ProTv, la un nivel sonor mult prea ridicat „Lovitura de teatru în cursa electorală pentru Cotroceni. Stolojan se retrage din competiția pentru fotoliul de preşedinte şi este de aşteptat ca alianţa PNL-PD să-l desemneze pe actualul primar al Bucureştiului, Trăian Băsescu…“ am rămas împietrit pentru o clipa, am aruncat mopul, m-am repezit în sufragerie, i-am luat telecomanda din mână ca să nu comute canalul şi m-am aşezat, amuțit, în fotoliu. Ştirea era urmată de o conferinţă de presă excepţională în care Stolojan şi Băsescu anunțau în mod oficial schimbarea. Băsescu a ţinut un discurs melodramatic, de parcă şi el ar fi fost luat prin surprindere, dar ceea ce m-a impresionat în mod neplăcut a fost că, în timp ce ţinea discursul, l-au năpădit lacrimile, gest de slăbiciune care nu stă bine pe faţa niciunui preşedinte, de oriunde ar fi el.
Aveam o sticlă de vodkă începută. M-am repezit la ea, am pus în pahare fără să scot niciun cuvânt şi i-am întins ”amicului” să dăm noroc. Acesta mă privea cu un zâmbet mirat şi distrat pe faţă, ca şi cum ceva foarte nostim se întâmplase şi nu-i cunoştea cauza. Pesemne că mă studiase în tot acest timp, dar, brusc, nu mă mai deranja nimic la el.
– Noroc! i-am zis şi am dat pe gât paharul, pregătindu-mă să mai torn unul.
– Pentru ce bem? raspunse acesta zâmbindu-mi tâmp.
– Cum pentru ce? Deja avem un nou preşedinte, Băsescu! Cu faţa aia de nefericit în dragoste, celălalt ne-ar fi pus să-i numărăm ouăle, lui şi securiştilor lui, până ejaculau pe speranţele noastre, într-un orgasm politic generalizat.
– Înțeleg că ciocnim pentru orgasmul lui Băsescu, nu? Noroc! dădu paharul pe gât întinzându-mi-l pentru încă un rând .
– Cam aşa ceva…şi am izbucnit în râs. Îmi venea să râd de râsul meu, ca într-un perpetuum mobile. Uite că măcar are umor, mi-am zis, şi am mai turnat un rând.
– E fantastic cum găsesc românii prilej să bea la orice eveniment.
– Stai, mă, să-ţi spun! Am o suită de cunoştinţe, indivizi care şi-au făcut averi fabuloase sub paltonul actualei puteri, în timp ce eu, ca prostu’, am crezut că din muncă cinstită pot face o viaţă tihnită familiei mele. Am colegi de facultate care stau la dreapta lu’ Năstase şi care se joacă cu destinele noastre, inconştienţi, în numele unei democraţii profitabile doar pentru huzurul lor.
– Atunci să bem pentru frustrările şi invidia ta, zise acesta şi dădu vodka pe gât ca pe apă. Dacă nu te-aș cunoaște, după discurs aș fi spus ca ești din Giurgiu.
Brusc, zâmbetul mi-a dispărut, ca după un duş rece. Un fum gros de arsură venea din bucătărie. Erau ouăle! Le uitasem pe aragaz! M-am repezit în bucătărie, într-un gest tardiv de a mai salva ceva. Fără să judec, am luat tigaia încinsă de pe foc, dar m-am ars serios la mână. Am închis aragazul cu cealaltă şi săream într-un picior de durere. Rezemat de pragul uşii, în fumul gros şi înecăcios, amicul meu râdea cu gura până la urechi.
– P… mă-sssssssii ! …şuieram printre dinţi, uscat de o durere care îmi ajunsese la oase. Ce mama dracului ai găsit de râs, mă?
– Păi, zise acesta înecat de râs, de grija lu’ Năstase le-ai ars pe ale tale şi te-ai fript de mama focului tocmai la mâna cu care Năstase se aştepta să i le numeri pe ale lui. Ce o să mai mănânci acum? Că de ouă nu mai poate fi vorba, nu? Să-l întrebăm pe Năstase dacă i-a mai rămas ceva?
– Lasă-mă, că fac pe mine de durere! i-am răspuns zâmbind printre lacrimi seci.
– Mai bine ia şi bea un gât, zise hohotind şi îmi întinse un pahar ras cu vodcă
Inconştient, am întins tocmai mâna accidentată, dar, când am încercat să-l cuprind, m-a fulgerat o durere ce m-a făcut să scap paharul pe gresie.
Pizda mă-tii, îmi ieşi involuntar din gură ridicându-mi ochii în tavan, într-o încercare disperată să-mi calmez nervii şi durerea. Dintr-o pornire de om gospodar, apucasem mopul cu mâna teafără pentru a şterge gresia încă o dată şi, neatent la cioburi, m-am tăiat adânc în călcâi. Fundul paharului spart zăcea acum, plin de sânge, ca o armă perfidă. Era o durere surdă şi adâncă, precum durerea de măsea proaspăt extrasă. Sângele se prelingea pe gresia care arăta ca o masă de operaţie. M-am aşezat în fund, cu mâna accidentată fluturând în aer şi cu cealaltă încercând să-mi opresc sângerarea. Amicul, acum ţinându-se cu mâna de burtă, râdea de mama focului.
– Stai ca tuta şi râzi de mine! Mai bine caută în trusa medicală și adu-mi ceva să-mi opresc sângerarea. Îi vorbeam pe un ton egal în timp ce îmi eliberam călcâiul ca să-mi văd tăietura. Ia uite ce (eco) mi-am facut în călcâi!
– Da! zise acesta serios. Unde mai pui că este pe ciclu. Tampax ai prin casă? şi izbucni într-un râs isteric.
– Du-te dracului de pervers, i-am zis râzând şi eu amar, că mă descurc şi singur. Atent la cioburi, m-am ridicat şi am pornit spre baie să mă spăl şi să-mi bandajez rănile.
– De ce mai râzi acum?
– Păi ai un mers , așa, cu figuri de balet țărănesc. Ai urmat cursuri? continuă acesta sugrumat de râs.
Am făcut doi paşi, studiindu-mi mersul, şi am început şi eu să râd. Cu o mână fluturând în aer şi cu cealaltă ţinându-mă de călcâi…
– Dă-mi dracului şi mie sticla aia! Am dus-o la gură, sorbind o doză de vodkă cu disperarea înecatului după aer. Mă uitam în urmă la dâra de sânge care se îngroşa sub mine şi am grăbit mersul în figuri de balet…
– Şterge şi tu pe jos,i-am zis în timp ce intram în baie.
– Lasă că ştergi tu când ieşi de acolo, îmi striga acesta din sufragerie continuându-ne dialogul în strigături, eu din baie, el din sufragerie.
– Dă şi tu televizorul ăla mai încet, ca să te aud!
– Şi zici că n-ai nimic să-mi spui? îmi striga şi el, la rându-i, ca şi cum nu m-ar fi auzit. Nimic, nimic? Televizorul se opri brusc şi după câteva secunde se auzi sunetul specific pe care îl face calculatorul la pornire.
– Lasă-l dracului de calculator, mă! Ce cauţi acolo?
– Vreau să văd şi eu ce muzică asculţi, îmi strigă acesta.
M-am oprit să ascult ce melodie alege. Se auzi sunetul specific mesajelor de messenger.
– Mă, idiotule! lasă-l dracu’ de mess, că mă enervezi. Ala este spaţiul meu intim. De unde dracului îmi ştia amicul ăsta parola? Imediat, din boxe a început să sune o muzică lăutărească din colecţia mea de petrecere, ca şi cum ar fi dorit să-şi mascheze operaţiile care le făcea pe compu’ meu.
– Şi mai ziceai că n-ai nimic să-mi spui, îmi strigă amicul chicotind
– Nu ai respect! i-am strigat şi m-am grăbit să-mi oblojesc rănile, amuzat oarecum de tupeul individului. Începuse să mă cucerească. Dăduse volumul la maxim pe melodia care suna acum ca într-o bodega “Un ţigan avea o casa, draga mea / şi-o nevestică frumoasă / şi doi copilaşi la masă, şi doi copilaşi la masă / ţiganu mânca la masă, draga mea…“ Fără să-mi dau seama, m-a cuprins o stare de euforie şi de “(Eco) mă-sa la toţi şi la toate “ şi am început să fredonez şi eu versurile, sfârşind să-mi bandajez călcâiul şi să-mi ung mâna cu o alifie din plante făcută de mama pentru cazuri din acestea. Înainte să ies din baie am aruncat o privire în oglindă şi mi-am văzut chipul neras de câteva zile. Bleah!
Am ajuns în pragul sufrageriei pe melodia “cântă cucul de trei zilee…mai neică jos de vale într-o padureee / de-a secat sufletu’n mineeee / eu mă rog de el să tacă, draga neniiiii / mă nene şi el cântă de mă seacăăăăă, măi, măi / cântă cucule şi mie mă neneeee / că mâine nu se mai ştiee…” acordeonul mă ungea pe sufletul deja ameţit de vodcă.
– Ce mama naibii faci acolo? Îmi citeşti mesajele?
– Îhâm!! zise acesta fără să-şi dezlipească ochii din arhiva messengerului. Și ziceai că nu ai nimic să-mi spui? continuă pe același ton fără să se întoarcă spre mine , dând din cap dojenitor.
Mă uitam după sticlă. Am găsit-o cu privirea la picioarele amicului. Zăcea impudic de goală, ca o femeie satisfăcută şi tolănită neglijent, într-un abandon indiferent.
– Bei un vin? m-am trezit vorbind ca pentru mine, cu ochii rezemaţi de sticla goală.
– Ihâm! răspunse acesta preocupat să citească, ca şi cum nici n-ar fi înteles întrebarea, dar îmi răspundea ca să-l las în pace.
Priveam bucataria, acum aeristă, şi numai ce am văzut-o pe Leea (bichonul meu) cum lingea sângele proaspat închegat. M -am repezit să o iau şi să o închid în dormitorul copiilor. Nu aveam nici un chef să strâng mizeria de pe jos aşa că le-am ocolit cu grijă, am luat sticla de vin din cămară şi m-am întors în sufragerie cu trofeul în mână, abordând un aer de învingător.
– Şi cum ziceai că te cheamă? îl întrebam pe individ în timp ce umpleam paharele pe melodia lui Fărămiţă Lambru.
– O iubeşti? mă întrebă tipul fără să se sinhisească să-mi răspundă şi se întoarse spre mine cu o mina serioasă pe faţă, privindu-mă direct în ochi. Îmi susţinu privirea câteva clipe cu o insistenţă pe care nu o înţelegeam.
– Şpriţ de vară sau sec? …Restul nu te priveşte.
– O iubesti?
– Bine! atunci ţi-l fac şpriţ.
– O iubeşti? se răsti la mine şi-mi dădu peste măna cu care turnam în pahar. Într-o clipă paharul se varsă pe parchet iar eu, într-un gest reflex, am încercat să-l prind uitând că sunt rănit. O durere ascuţită îmi străfulgera braţul . Eşti nebun? i-am strigat .
– Spune-mi, o iubeşti? se răsti turbatu’ la mine
– Ce pizda mă-tii te interesează pe tine? du-te dracului de tâmpit! Uite ce mi-ai făcut!
– Scuză-mă! zise acesta de parcă se trezi din transă, încercând să mă ia de dupa umeri
– Ia mâna de pe mine, piaza rea ce ești! Mă descurc şi singur, că nu-s matol.
Se aşternuse câteva clipe de linişte, în pauza dintre două melodii, moment când am auzit-o pe Leea cum plânge la uşa dormitorului, dorind să iasă afară să-şi facă nevoile.
– Du-te dracului şi tu, javră!
Între timp, individul se întorsese cu mopul din bucătărie şi încerca să şteargă vinul care se insinua prin rosturile parchetului.
M-am ridicat cu grijă şi, odată ajuns într-un picior, am avut altă revelaţie. Individul ştergea cu mopul vinul de pe parchet după ce, în prealabil, încercase să şteargă sîngele de pe gresie. Mopul lăsa dâre diluate de sânge. Mi-am ridicat privirea spre el brusc chiar în momentul în care se opri şi el şi mă fixa cu o privire distrată, una care îşi cerea scuze zâmbind tâmp. În clipa în care credeam că îşi va cere scuze îl aud că-mi spune:
– Spune sincer, o iubeşti?
– Cum te cheamă?
– Hai spune-mi!
Tocmai când mă pregăteam să-i răspund s-a auzit sunetul soneriei de la intrare.
– Oops! mi s-a întors fata de la şcoală, singurică. Trebuia să mă duc să o iau, dar am uitat cu desăvârşire. Off! stai liniştit şi nu atinge nimic că revin imediat.
– Ok! îmi răspunse amicul așezându-se la computer, răsfoind prin arhiva messengerului ca şi cum ar fi fost ale lui. L-am lasat.
– Bună, tati! zise fata cu un zâmbet larg pe faţă şi îmi sări de gât fără să bage de seamă că sunt rănit. De fiecare dată când vine de la şcoală îmi sare de gât într-o îmbraţişare lungă de parcă nu ne-am fi văzut de mult timp. Este aproape singura formă de tandrețe care îi scapă faţă de mine, în fiecare zi. În rest, are un comportament pudic şi reţinut, de parcă i-ar fi oarecum jenă de iubirea ce mi-o poartă. De multe ori, atunci când din întâmplare îi mai scapă o îmbraţişare sau un pupic, ține să şi-l motiveze pe alte planuri decât cel afectiv. N-am înţeles de unde i se trage aceasta pudoare, pentru că eu, de fiecare dată când am ocazia, o iubesc “cu strigături”. Se complace în acest joc al dragostei, dar, de fiecare dată, cu o falsă supărare, îmi reproşează că nu-i place să o smotocesc şi nici să o pup.
– Uşurel i-am zis străngănd din dinţi de durere. Cum a fost la şcoală?
– Bine! Trebuie să mergi, luni, la şedinţă şi să-mi dai bani de poze, că a zis Doamna că cine nu-şi plateşte pozele nu merge în excursie.
– Ce excursie? m-am arătat eu mirat în timp ce-i luam ghiozdanul din spate. Nu mi-ai zis nimic de excursie.
– Eeee, îmi zâmbi dezarmânt, se face o excursie la munte, vinerea viitoare, în care trebuie să merg neaparat.
– Dacă trebuieeee , i-am zâmbit complice şi m-am dus cu gândul imediat la şedinţa cu părinţii, trebuie!
::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
Ca de fiecare dată, la şedinţele cu părinţii mă duc eu. Detest aceste şedinţe pentru că, de cele mai multe ori, sunt singurul bărbat de acolo. Restul sunt mame guralive, certăreţe, și care găsesc o plăcere nebună să bată apa în piuă. Stau cuminte în banca mea, şi, deşi îmi propun de fiecare dată să fiu activ, după numai câteva minute, când observ că discuţia alunecă în derizoriu şi în orgolii materne faţă de odraslele lor, mă retrag în gândurile mele. Zgomotul şi zumzetul clasei se atenuează de parcă aş fi, undeva, dincolo de uşa clasei. Mă trezesc într-un târziu că mă ridic în picioare şi le spun ”Doamnelor eu mi-am notat tot şi dacă nu mai este nimic important de discutat, vă rog să mă scuzaţi, dar mi-am lăsat copiii singuri acasă şi mai trebuie să fac şi temele pentru mâine” Le zâmbesc complice şi mă duc la catedră, acolo unde Doamna, o femeie în jur de 33 de ani, vioaie şi clevetitoare, îmi spune caţi bani trebuie să dau pentru fondurile mamii mă-sii, naiba să le ia! Plătesc ca şi cum aşi plăti din alt buzunar şi le părăsesc cu un fals regret pe faţă. Într-o zi, pe când duceam fata la şcoală, m-am întalnit cu una din mămici şi, pentru că nu aveam nici un subiect de discuţie, am întrebat într-o doară ce s-a mai discutat după plecarea mea. ”Vai, domnul Andrei, (eram oarecum jenat că eu nu le cunosc după nume) dar după ce aţi plecat dumneavoastră nu s-a mai discutat nimic notabil. Plătim ce avem de plătit, adică doar cei de bună credinţă,… îmi zâmbeşte complice…şi ne ducem şi noi la casele noastre. De foarte multe ori ne întrebăm când vă veţi hotărî să rupeţi şedinţa, că nu le mai suportam pe cele trei mimoze să-şi facă numărul (habar nu am cine sunt cele trei). Nu trebuie să vă făceţi probleme că plecaţi din şedinţe. Toate femeile o invidiază pe soţia dumneavoastră şi zic “uite un aşa bărbat mi-ar trebui şi mie la uşă“. După discuţia cu această doamnă m-am întrebat de multe ori de ce un bărbat ca mine trebuie să-l ţii la uşă? Ce? la masa, în pat sau oriunde prin casă, nu mi-ar sta mai bine? Şi desigur că barbaţii lor stau bine mersi, într-un fotoliu, la televizor cu o bere în mână sau undeva la meci, cu colegii în vreo cârciumă, mă rog! Cine le poate întelege pe femei?
::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
– Ţi-e foame?
– Nu! Pot să ies afară, la joacă?
– Da tăticule! cum să nu. Schimbă-te şi ieşi. Am răsuflat uşurat, pentru că în dezastrul din bucătărie nu aveam chef să mai intru. Am mers cu ea în cameră, am echipat-o de joacă şi am dat-o afară spunându-i, ca de fiecare dată, să nu plece de lângă bloc. După ce am închis uşa după ea, mi-am adus aminte de individul din sufragerie care îmi butona computeru’. L-am găsit rânjind la monitor, răsfoind cu o satisfacţie greu de înţeles pentru unul care nu ştie despre ce este vorba, printre mesajele mele. Am stat în pragul uşii preţ de câteva minute contemplând spectacolul încăperii, acolo unde, într-un miros de bodegă, un ciudat rânjea la monitorul meu. Ar fi trebuit, după programul meu zilnic, să mă schimb şi să plec la serviciu. La naiba şi cu serviciul! Am intrat în cămară, am mai luat o sticlă de vin şi m-am întors la ciudatul meu.
– Dacă te mai apropii de mine să ştii că ţip! i-am zis încercînd să glumesc cu el.
– O iubeşti ! zise acesta ca pentru el, fără să-şi mişte privirea din monitor.
– Nu mi-ai spus, totuşi, cum te cheamă, am mai încercat eu o dată marea cu degetul în timp ce turnam în pahare…Hai, ia o pauză şi hai să bem un vin! Să ştii că este un vin de colecţie şi, dacă se întâmplă să-l vărs şi pe ăsta, te sugrum cu mâinile mele.
– Văd că eşti perseverent și nu te laşi până nu mă îmbeţi. La urma urmei, ce mama naibii? nu ne vedem în fiecare zi, nu?
Când am ridicat privirea, el deja se aşezase lângă mine şi mă privea cu o simpatie pe care nu o întelegeam.
– Spune-mi, zise individul întrerupt de doua sorbituri, cum ai cunoscut-o?
– Întâmplător! Aşa, ca şi cum ai merge pe stradă şi privirea ţi s-ar opri pe un (Eco) de damă bine făcut sau de două sfârcuri ieşite vizibil prin tricou. Iţi place vinul?
– Am citit pe nerăsuflate mesajele voastre , iar acum îmi sunteţi dragi amândoi.
– Până acum, îţi eram drag numai eu?
– Pe dracu! Uită-te la tine! Cine crezi că te poate plăcea? noroc că eu te cunosc de mult, că altfel nici nu ţi-aş fi călcat pragul.
– Vinul ăsta l-am primit de la unul pe care l-am angajat acum doi ani ca şofer la noi la televiziune şi, la vremea respectivă, el mi-a zis că este vin de şapte ani. Daca nu m-a minţit, probabil că acum are 9 ani. Vezi ce aromă discretă are? N-am crezut, până când am băut vinuri de colecţie, că şi vinurile au un caracter al lor. Uite! Asta, spre exemplu…încercam eu să-l imit pe Radu Anton Roman, gustând îndelung o gură de vin şi plescăind din limbă …ăsta are gust de amantă.
– De unde dracu să ştii tu ce gust au amantele?…zise acesta râzând voluptos, ca de o poanta bună…Ai avut tu vreo amantă?
– De ce nu?…i-am răspuns eu, încurcat de siguranţa cu care străinul ăsta simpatic reușea să mă prindă cu minciuna…Am avut şi mi-a plăcut al naibii de mult să le gust, să le degust, mă rog…să le miros, să le ţin în braţe cu delicateţea cu care, uite, țin paharul ăsta în mână…şi zicând acestea îmi ridicasem de pe pahar degetul mic, într-un gest mai degrabă de damă decat de bărbat.
– Păi, zâmbi acesta întinzându-mi paharul gol, tu crezi că de atingeri delicate au nevoie amantele? Ha!?!? Am umplut amândouă paharele şi l-am privit, ușor mirat, ca pe un cunoscător.
– Eu aşa zic! că de brutalităţi au parte toată ziua.
– Si când ai început să o iubeşti?
– Pe care din ele?…am întrebat eu , prefăcându-mă că nu înteleg şi continuând şarada cu amantele.
– Las-o moartă că nu ţine şi zi-mi şi mie, că sunt curios.
– Cum spuneai că te cheamă? Că n-am reţinut. I-am întors-o ca pe o plată, deşi, sincer vorbind, nu mă mai interesa identitatea individului.
– Crezi că te vei simţi mai bine dacă iţi spun?
– Ia ascultă melodia asta! M-am ridicat schiopătând spre calculator ca să dau sonorul mai tare. Maria Tănase îmi umplea camera cu vocea ei superbă “Păi cine iubeşte şi lasăăăăă / cine iubeşte si lasăăăă / Dumnezeu sa-i dea pedeapsă / Târâişul şarpelui şi pasul gândacului…”
– Hei! imi spuse acesta, lasa-l naibii mai încet ca să ne înţelegem. M-am prefăcut că nu-l înţeleg şi, ca şi când nu ar fi fost important ce avea să-mi spună, am început să cânt şi eu, cu vocea afectată de atât tutun, pe versurile cântecului. Pentru că nu ştiam cum se poate dansa pe o asemenea melodie, am început să “şchiopatez” în cerc, ca pe o melodie grecească, ţinând de după umeri doi parteneri imaginari. Mi-am închis ochii și, afectat de muzica care îmi ungea sufletul, într-o fracţiune de secundă am realizat că sunt beat. Dumnezeule, m-am îmbatat! Ei şi? (Eco)!. M-am uitat spre el într-o invitaţie mută la dans, iar el, cu un zâmbet satisfăcut de cine ştie ce revelaţie, s-a ridicat cu paharele pline în mâini. După ce mi l-a înmânat pe al meu şi m-a cuprins de umeri, amândoi am continuat parodia aceea de dans. Pe finalul melodiei, acesta mă invita, tot din priviri, să dăm pe gât paharele, iar după ce îl “execută” scurt pe al lui, numai ce îl vâd că ia paharul şi îl trânteşte cu mişcări teatrale de un perete, făcându-l ţăndări…
– Mă ! zic eu , tu ești sănătos ?
Fața lui odihnea același zâmbet tâmp, ca și cum eu eram cel nesănătos. După câteva momente, timp în care ne priveam zâmbind unul la celălalt , am apucat vârtos paharul și l-am trântit de același perete . Individul era în extaz.
– Auzi ? zic eu trântindu-mă pe fotoliul cel mai apropiat , nici nu mă mai interesează cum te cheamă .
– Pacat ! îmi răspunse acesta trantindu-se pe celalalt fotoliu, tocmai mă gândeam să mă prezint, mă numesc Doru !
Nu a apucat să termine de zis și am izbucnit într-un râs măgăresc din care nu mă mai puteam opri.
– Doru ? ha ! ha ! ha ! Auzi la el, Doru ! …și dăi și râzi, preț de un minut, după care m-am oprit brusc și, cu un ton grav, ii spun :
– Nu te cunosc !
– Auzi , nici pe mine nu mă mai interesează dacă o iubești !?! Nici nu apucase să termine fraza și izbucni și el într-un râs care îmi dădea certitudinea că nici el nu era mai ”treaz ” decât mine .
Ne-am oprit într-un târziu din râs , tocmai când am sesizat că este cazul să mai scot o sticlă de vin. Turnam în pahare sufocandu-mi un râs prostesc care îmi ieșea involuntar .
– Bă, Zexe! îl aud că îmi spune, ridicând paharul spre gură într-un ‘ hai noroc ! ‘ gestificat , ia spune-mi și mie care a fost ultimul tău vis.
– Eu nu mai visez, Dorule, că nu prea mai dorm
– Hai, mă ! zi-mi, atunci, care a fost ultimul vis pe care îl mai ții minte
– Ai timp să mă asculți ?

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Se făcea ca era o dimineață de primăvară, chiar înainte de Paște . Mă pregăteam să plec spre serviciu și, îmbrăcat elegant, m-am urcat în mașina pe care, tocmai cu o seară înainte, o scosesem de la spălătorie. Mă simțeam ca un prunc tocmai alăptat. N-am apucat să ajung în capul strazii și mi-am adus aminte că trebuie să trec pe la părinții mei. Sunt bătrâni și mai au nevoie din când în când să le mai duc apă , să le fac cumpărături , mă rog , știi tu . Era răcoare și bătea vântul, dar soarele ardea în ciuda frigului de afară într-o luptă pe care avea să o câștige, ca de fiecare dată .

– Păi ce faci, mă, o dai în poezie ? Vrei să mă adormi ? te crezi pe site-uri literare ? Pe Europeea ?
– Taci, mă, și ascultă ! Mai pune-ți un pahar, dacă asta ai dorit să îmi spui.
Reiau. Ajung în fața porții și o parchez în stradă, ca de fiecare dată când am intenția să nu zăbovesc prea mult. Din fundul curții, îl văd pe tata, îmbrăcat în haine de muncă, că vine spre mine rezemandu-se într-o casma ca de un baston.
– Sărutmâna, tată !
– Să trăiești! zice tata, măsurându-mă din priviri, păi așa vii tu îmbrăcat la mine ?
– Păi altfel cum, măi, tată, că doar sunt în drum spre serviciu. Am venit să văd ce vă mai trebuie.
– Bine că ai venit, că am o treabă cu tine …Zicând acestea, mă ia de braț punându-mi casmaua în mână și continuă pe aceeași ton cald și autoritar în același timp. Hai!
Mi-am potrivit pasul cu al lui, curios de treaba care o avea cu mine și ne-am îndreptat spre poartă . Ajunși în fața curții dau să deschid mașina, dar el îmi face semn că nu este nevoie.
– Unde mergem?
– Las’ că vezi tu!
Dându-mi drumul la braț, o luă cu un pas șovăitor și legănat de atâția ani, înainte. Vecinii care ieșiseră să își văruiască pomii și bordurile din fața curții îl salutau, pe rând, cu respectul de care tata s-a bucurat de când îl știu eu, cu o ușurință de parcă se născuse să fie respectat de ceilalți. Îmbrăcat fiind de oraș , nu știam cum să maschez casmaua, obiect care nu făcea parte din acest tablou. Vecinii mă salutau implicit si pe mine, cu un zambet care trăda faptul că ei știau ce fel de treabă avea tata cu mine .
– Tată, zic eu ușor încurcat, mă fac de râs, uită-te cum arăt cu casmaua asta.
– Taci! zise tata și, după ce a mai salutat încă un consătean, continua să-mi vorbească mergând cu un pas înaintea mea. Toată viața te-am ferit de casma, te-am dat să înveți carte și ai ajuns să te crezi domn de oraș. Acum, să știi că nici eu nu te mai pot feri de casma.
Am tăcut, gândindu-mă la ce îmi spusese și la eforturile pe care le făcuse, dragul de el, să își țină cei trei copii în facultate, lucru de care amintea cu mândrie cu orice ocazie pe care o avea în discuțiile cu ceilalți, atunci când venea vorba despre copiii lor.
– Să știi că nu pot întârzia mult. În cel mult două ore trebuie să fiu la redacție, îi spun eu după o pauză, dar tata nu-mi răspunde și își vede de drum salutând mai departe vecinii ca și când nu m-ar fi auzit.

– Hai, mă, zi mai repede, că adorm, ma trezi Doru din narație
– Dar stai ușor, că nu mai are niciun farmec pe scurt. Stai să vezi ce chestie !

– Hai să intram in cimitir! îmi spune tata, tocmai când îmi sună mobilul de pe un număr de serviciu. Nu apuc să termin discuția, în timp ce îl urmam pe aleile cimitirului, când îl aud că-mi spune.
– Am ajuns!
– Unde? Mă uitam mirat și nu reușeam să mă lămuresc ce dorea să îmi spună.
– Vezi tu parcelele astea două?
– Da! Ce-s cu ele?
– Sunt ale noastre
– Cum adică ale noastre?
– Se vede treaba că școala aia te-a prostit. Am cumpărat două locuri de veci pentru noi. Unul este pentru mine și pentru maică-ta, iar celălalt pentru tine și nevastă-ta. Să am și eu măcar un copil lângă mine după ce ne-om prăpădi cu toții.
– Poftim? Tată, chestia asta este cea mai proastă glumă a ta!
– Adică nu te bucuri?
– Păi cum, Doamne iartă-mă, să mă bucur? îmi dai un loc de veci, iar eu trebuie să mă bucur?
– Păi e cadou, mă, nu îmi dai niciun ban pe el
– Uite ce este! îmi spune băgând mâna în buzunar și scoțând o foaie de ziar împăturită sub formă de plic. Am strâns o mie de dolari ca să îmi fac cavou cu ei, dar între timp m-am răzgândit. Dacă îmi sapi tu groapa, sunt ai tăi.
Involuntar, am băgat mâna după o țigare. Am făcut rapid calculele și am realizat că se păcălește amarnic.
– Tată , hai să te ajut, dacă asta îți dorești. Vorbesc mâine cu niște muncitori și groapa este gata de betonat în două zile.
– Mă, tu nu întelegi că nu vreau să dau banii la niște străini? eu vreau să ți-i dau ție, dacă tu, acum, sapi groapa. Fără să mai scot o vorbă, mi-am sumetecat mânecile, am apucat casmaua și m-am apucat să sap. Pamântul era destul de tare, încă înghețat.
– Nu așa se ține casmaua, că faci bătături și râde lumea de tine că nici să sapi nu știi.
– Nu mă vede nimeni. Prin cimitir, babele se perindau cu coșulețe și cu lumânări pe la morminte. La urma urmei, poate să râdă, am continuat cu glas scăzut și cu gândul la cei o mie de dolari.
Am săpat până când mi-a dat sângele în palme, dar nu mă lăsam. Tata se asezase pe un morman de pământ și îmi povestea ceva ce nu îmi aduc aminte, dar după un timp, când deja nu mai vedeam nimic la nivelul ochilor decât malurile abrupte ale gropii, m-am oprit să îmi aprind o tigare.
De acolo, din groapă, nu mai simțeam vântul, doar îl auzeam. Razele soarelui care pătrundeau printre crengile gata să înmugurească ale unui copac de pe marginea gropii îmi mângâiau fața și parcă realizau singura legatură a mea cu lumea de sus. Broboane mari de sudoare pe față. Dau să le șterg cu mâneca și realizez că mi-am facut haina zdrențe .
Se făcuse liniște iar eu trăgeam din țigare ca un copil din țâța mă-sii.
– Mă, tată, ți-am zis de atâtea ori să te lasi de fumat, îmi spune el dojenitor de undeva de sus.
– Lasă-mi țigarea, te rog, că atât viciu am și eu. Mai bine, ia zi, e bună groapa?
– Cum să te las mă? Că mă uit la tine acum și tot ce îmi vine în minte este că țigarea aia te va băga în groapă și e păcat, că esti băiat tanar.
– Păi nu vezi că deja sunt în groapă?
– Tu să nu-mi afumi groapa, că nu îți mai dau niciun ban
– Gata, am stins-o! Râzând, îmi strivesc țigarea cu pantoful plin de noroi. Îmi ridic privirea spre el să îl întreb încă o dată dacă e bună groapa și îl văd. Stătea pe marginea gropii cu mainile împreunate și cu ochii spre cer. Într-o clipă mi-am văzut tabloul. Eu în groapă, din care nu mai știam cum să ies pentru că nu aveam nicio scară, zdrențuit și plin de noroi, tata la marginea gropii rugându-se cu ochii spre cer, un tablou în trei planuri pe care doar razele calde ale soarelui le uneau.
– Tată, gata cu chestiile astea, că mă trec toți fiorii
– De ce?
– Păi este anapoda, nu crezi? Eu în groapă și dumneata spui rugăciuni
– Pentru tine mă rog, măi, păcătosule! Să te ierte Dumnezeu, că pentru mine te vei ruga tu când voi fi și eu, acolo, jos.

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

– Gata, ajunge! Mai dă-mi o țigare, că nu mai suport să te ascult. Eu te întreb de vise și tu îmi povestești coșmarul vieții tale.
– Ce faci, mă, plangi? îl întreb în timp ce îi aprind țigarea
– Du-te dracului! Mi-au dat lacrimile de la fum.
M-am ridicat stânjenit și am pus din nou muzica.

Ding! Dong! soneria de la intrare .
– Bună! îmi zise soția încarcată cu sacoșe. De ce ești acasa? Nu trebuia să fii la muncă?
– Am un musafir
– Dumnezeule, ce este în casa asta? …ducandu-și mâna la frunte, după ce lăsă să-i cadă enormitatea aceea de sacoșe pe gresia murdară, trecu cu privirea toată priveliștea.
– Iar ai baut. Doamne, ce mirosuri în casa asta! Zici că te afli la birt, la bodegă. Dar oprește muzica aia, că se aude din stradă. Ne facem de râs în tot cartierul.
– Mai încet, dragă, că ma faci de râs! Ți-am spus doar că am un musafir
– Eu te fac de râs? Eu? Te rog să mi-l prezinți și mie pe individul ăsta.
Intru în sufragerie și rămân încremenit. Doru nu mai era nicăieri. In spatele meu, soția se oprise în prag și, cu mâna lipită de frunte, contempla panorama sfrageriei în care muzica lăutarească era la ea acasă .
– Îți jur ca era aici când ți-am deschis ușa! Stai să văd, că poate o fi pe balcon.
– Nu crezi că ar fi mai bine să te culci? îmi striga soția din pragul ușii ca să acopere pe Nelu Ploieșteanu.
Mi-am scos capul pe fereastră să văd dacă nu cumva a sărit prostul balconul. Îmi aduceam aminte de o discuție pe care o aveam la serviciu cu colegii și în care mă plângeam de cât este de rău să locuiești la parter . ”Lasă, mă, Zexe, îmi spunea atunci un coleg mai mucalit, că la parter ai două mari avantaje ” . ”Și care sunt alea?” l-am întrebat eu.” Primul mare avantaj este că, dacă te prinde soția cu una în casă, poți să sari rapid geamul și tu și fufa”, a zis lăsând de înțeles că nu va continua dacă nu îl întreb. ”Și al doilea?” l-am întrebat ca nu lungească momentul. ”Păi al doilea mare avantaj este că putem sări și noi ”. În acel moment îmi venea și mie să sar balconul, dar deja era prea târziu.
– Doruleeee …Mă, Dorule! …m-am trezit eu strigând, cu speranța să apară idiotul. Din cameră răzbăteau, într-adevăr, mult prea tare, acordurile de muzică lăutărească de inimă albastră.
– Doruleeee …Mă, Dorule!
Mă resemnasem. La finalul scenei balconului, când am dorit mă reîntorc în sufragerie, a fost rândul meu să încremenesc în pragul ușii. Soția pe a carei față se prelingeau ușor lacrimi de furie și deznădejde tocmai îmi citea mess-ul. Era prea tarziu ca să mai pot schimba ceva. Cu un clic a oprit muzica , cu un altul a închis mess-ul, iar cu ultimul a închis tot sistemul. Trei clicuri. Rămăsesem neclintiți în locurile noastre. Liniștea devenise asurzitoare. Într-un târziu, când tocmai trăiam senzația că tăcerea m-ar putea ucide, am auzit-o:
– O iubești ?

Un nou început

Posted in Uncategorized by FuriousWordPressRipper on 02/03/2012

În viața fiecărui om vine o zi a revelațiilor, la unii mai multe, ziua când tot ce a clădit în jurul său se năruie și este nevoit să o ia de la capăt. Iată, mi-a venit și mie rândul. Nu știu dacă trebuie să mă bucur pentru șansa acestui nou început sau trebuie sa fiu trist, decepționat, nu știu dacă e firesc să fiu atât de detașat și nu știu dacă mă pripesc când iau această decizie importantă. Poate că da, poate că nu, dar timpul asta frumoas de afară mă îndeamnă să fiu optimist. Și sunt optimist, pentru că nu mai am nimic de pierdut, chiar și în ciuda faptului că spațiul rămas liber în jurul meu este deprimant de-a dreptul.
O zi bună vă doresc și vouă! 🙂

Riddick, blogerul meu de suflet

Posted in Uncategorized by FuriousWordPressRipper on 01/03/2011

Dumnezeu îmi este martor ca nu îl cunosc şi tot Dumnezeu îmi poate fi martor că rezonez la tot ce scrie. Recent a scris despre marea defrişare:   http://riddickro.blogspot.com/2011/02/marea-defrisare.html

Nu m-am putut abţine, Riddick!

Scurt pe doi: Oprescu dorește să fie și Albă ca Zăpada și președinte al României

Posted in Uncategorized by FuriousWordPressRipper on 22/01/2011

Aveți la dispoziție zece încercări să aflați de unde am obținut aceste informații

Găina care naşte pui vii

Posted in Uncategorized by FuriousWordPressRipper on 09/11/2010

M-am săturat până peste cap de dizidenţi imaginari . Uitaţi-vă cu atenţie la clasa politică şi veţi descoperi că, exceptând câteva personaje, cea mai mare parte a acestora sunt exponenţi născuţi cu forcepsul din una şi aceeaşi mamă şi poartă cu ei aceeaşi împletitură genetică a ”sistemului ticăloşit”. Mai nou, aceeaşi mamă se pregăteşte să nască în primăvară un pui de dreapta. Nici nu s-a născut bine, şi ursitoarele prezidenţiale (mă refer la grupul de consilieri prezidenţiali) se îngrămădesc să-i prezică acestuia destinul de călăuză. Un fel de messia cu destin de lider politic pe partea dreaptă. Moştenim, se pare, un model comunist de a face politică, un model desprins total de realitate dar cu o imagine cât se poate de bine cosmetizată.
Reţeta a fost atât de des folosită încât a devenit clasică şi perfect predictibilă. Pe scurt, partidul aflat la guvernare naşte pui dizidenţi cu scopul de a recupera electorii pierduţi în timpul eroziunii cauzate de exerciţiul guvernării. Cine nu execută operaţia vivipară riscă să îmbrăţişeze soarta PNŢCD-ului. Dar cum puiul proaspăt născut nu poate supravieţui fără o aşezare solidă în teritoriu, uşor, uşor, teritoriul îl va urma pe cel născut pentru a-l uza la următoarea guvernare bugetofagă.
În cazul PNL-ului, gruparea dizidentă a lui Stolojan a înţeles din timp că singura lor şansă să ajungă în echipa câştigătoare este să se alipească acesteia şi a marcat un ”L” în coada PD-ului. Valeriu Stoica, acest Ioan Botezătorul al ideologiei de dreapta, ţine predici despre o dreaptă unită şi puternică, iar Crin Antonescu se încăpăţânează să ţină PNL-ul pe stânga, ceea ce va determina ca o mare parte din nemultumiţii PNL-isti din teritoriu să alunece pe pârtia ideologică creată de Valeriu Stoica spre acest nenăscut pui de dreapta.
UDMR a înţeles perfect că o dreaptă unificată îl poate scoate din cărţi şi ameninţă, sub pretextul neasumării legii învăţământului, că părăseşte alianţa majoritară.
De cealaltă parte, puiul Ponta a mimat dizidenţa atât de prost încât PSD-ul a devenit un fel de club al pensionarilor comunişti şi al bugetarilor disponibilizaţi. Pentru că Ponta nu a avut minima inspiraţie să lase porţi deschise şi nativilor de stânga aflaţi în sectorul privat. Greşeală de şcolar.
Cu ce ne ajută pe noi această reaşezare politică? Păi cu mai nimic, pentru că vom obţine un monolit de dreapta lipsit de orice reprezentare reală sau măcar cu un proiect cu efecte notabile în plan social şi pentru că nu se schimbă nimic în teritoriu, acolo unde conteză. Altfel spus, dacă Blaga va câştiga PDL-ul, pe temelia ”stucturilor” se va mai naşte un partid de dizidenţi, un fel de UNPR de dreapta, o altă construcţie politică confecţionată din carton presat.
M-am săturat. E prea mult.

Lovitură de suspendare

Posted in Uncategorized by FuriousWordPressRipper on 04/10/2010

Brainstorming în şedinţa BPN a PSD.

Ion Iliescu, Adrian Năstase, Liviu Dragnea, Marian Vanghelie,  Nicolae Bănicioiu, Victor Ponta şi invitaţii din partea minorităţilor  Oana Niculescu Mizil şi Mădălin Voicu s-au adunat să discute probleme importante pentru ţară şi partid.

Ion Iliescu ţine de aproximativ zece de minute discursul de deschidere..

Ion Iliescu:              … Dragi tovarăşi social-democraţi, în aceste momente grele pentru ţara noastră, gândul nostru se îndreaptă către pensie … către pensionari, mă scuzaţi.

Marian Vanghelie:     dom’ preşedinte, bre !

Ion Iliescu:                  Tovarăşe Vanghelie, vă rog să nu mă întrerupeţi. Plus de asta, eu sunt preşedinte de ONOARE, O-NOA-RE. Şi ce este mai presus decât onoarea ?

Marian Vanghelie:     Bre, nea Iliescu, hai bre să n-o mai ardem degeaba cu onoarea. Presa a plecat din sală de cinci minute, iar matale ne freci la cap aiurea. Îl suspendăm sau nu-l suspendăm, că eu mai am şi alte trebi

Mădălin Voicu: Chair aşa, bre, las-o dracu’ de vrăjeală şi hai să scriem scenariul, că până  termini matale discursul dublează Boc pensiile şi o luăm în mână cu suspendarea.

Adrian Năstase: Hai, bre, gata! Stai jos că ai obosit şi poate faci varice. Am sunat-o pe tanti Nina să pună de mămăligă şi am chemat şoferul să te ducă acasă. Te-au filmat, au văzut că eşti viu, gata, ajunge!

Ion Iliescu:                  Dragi tovarăşi social-democraţi, în aceste momente grele pentru ţara noastră…

Nicolae Bănicioiu: Highlandere, ai mai citit-o p-asta. Să-i stingă cineva lumina, că poate adoarme

Victor Ponta: Tataie, e suficient, mulţumesc! Am luat cuvântul şi supun la vot ordinea de zi, care nu are decât un punct, ca de obicei.  Suspendarea dictatorului şi a odioasei guvernări. Cine este pentru, împotrivă, se abţine cineva? Hopa, avem un trădător printre noi.  Oana, de ce ne strici unanimitatea? Adică de ce te abţii, blondo?

Oana Niculescu Mizil: Nu mă abţin, tovarăşe preşedinte, îi puneam coarne lu’ Năstase, că şi el i-a pus adineauri lu’ Vanghele, prietenul meu.

Victor Ponta: Şi de ce eşti îmbrăcată în zeghe?

Oana Niculescu Mizil: Vin de pe drum. Am fost la Constanţa aseară şi m-am jucat cu Mazăre toată noaptea. El era ofiţerul SS, iar eu prizoniera de război. N-am avut timp nici să mă schimb

Victor Ponta: Bine, atunci du-te şi te spală, că ţi-a rămas pe faţă pasta de dinţi

Oana Niculescu Mizil: Imposibil, astăzi n-am apucat să mă spăl nici pe dinţi

Mădălin Voicu: Da’ mai taci fă, că avem treabă. Frumosule, Victoraş, tată, hai dracu să-l suspendăm, că, dacă ne mai coim mult, îşi tremină matrozul tot mandatul

Victor Ponta: Corect! Ai dreptate. Scenariul filmului este următorul: mai întâi îi găsim o pricină, una fictivă, nu contează, justiţia oricum va spune că este constituţională. Spre exemplu, promulgarea legii pensiilor.

Ion Iliescu: Pensii? Ce aveţi, mă, cu pensia mea?.. aţi inebunit?

Adrian Năstase: Tataie, culcă-te la loc, te rog. Noi vrem să ţi-o mărim, bre!

Ion Iliescu: Al dracului dictator, a întinat idealurile socialismului ştiinţific. Eu zic să-l împuşcăm. Şi pe el şi pe nevastă-sa. Ploretari, uniţi-vă dracului odată, că m-am săturat de atâta revoluţie. Să-i împuşcăm şi gata. Îi ducem la Târgovişte. Ştiu eu un loc cu verdeaţă. Moarte Ceauşeştilor!

Adrian Năstase: Tataie, hai bre, culcă-te la loc, că pe ăia i-ai mai împuşcat. Ai uitat?

Ion Iliescu: Da? Uitasem … Dar repetiţia este mama învăţăturii, nu? Auzi, mă, Năstase, da tu ai predat toate armele de vânătoare sau ai mai păstrat vreuna cu lunetă?

Adrian Năstase: Da mai taci, bre, că mă bagi la belea. Culcă-te la loc, că te trezesc eu când vine şoferul. Hai, fii băiat cuminte! Opriţi înregistrarea, vă rog, şi ştergeţi partea cu luneta. Sssst! Voi nu aziţi ceva suspect?

Marian Vanghelie: Nu e nimic suspect, domnu Năstase, sforăie Dragnea, iar dacă este să fie ceva suspect, atunci este mirosul din preajma lui. O fi mâncat la cantină din varza aia călită, zgârcitul dracului. Ăsta nu mănuncă la cârciumi decât dacă plătesc eu. Scoală, bă, şi du-te la cantină, că au băgat iahnie de fasole.

Liviu Dragnea: Nu , nu,  n-am furat nimic, jur, nu eu. Bă, Vanghelie! ce dracu, bă? Ţi-am zis de atâtea ori că nu frumos ce faci. Dacă mă trezeşti brusc, mă sperii de fac pe mine.

Marian Vanghelie: Cred că te-ai speriat în somn, bă, şi cred că te-ai speriat rău de tot. Ce dracu ai visat?

Liviu Dragnea: Eu?  … pai nimic special. Eram la un interviu şi ….

Mădălin Voicu: Bă, lăsaţi dracu vrăjeala asta, că miroase urât. Îl mai suspendăm sau ce dracu făcem? Uite că mă sună amanta şi nu ştiu ce să-i spun. Eu zic să amânăm.

Adrian Năstase: Ce să mai amânăm? Îl suspendăm și îl dăm la fund de nu se vede.  Vanghele, la naiba, în puii mei! Mă, tu erai cel mai bun la brainstorming. Hai, apleacă-te asupra problemei!

Marian Vanghelie: Adică ce? Mă vezi mai prost? Să se aplece și Ponta, ți-ar banstrongul al dracu, că ultima oară când m-ai aplecat mi-au ieșit ochii ca la melc. Nu vrei să mă îmbraci și în zeghe, ca Mazăre pe Oana? …rațai dracu cu melcii voștrii de perverși.

Adrian Năstase: Vanghele, gata, te-am rupt de la inimă pentru că ești idiot. Victoraș, uite cum făcem: Iliescu, Vanghele și Dragnea ies la înaintare și îți fac pârtie, iar eu vin și te împing de la spate. Tu nu trebuie să faci nimic. Între timp Voicu dă lovitura în justiție și o îngenunchează, moment în care declanșăm lovitura de suspendare

Nicolae Bănicioiu:    Bre, nea Năstase, păi Voicu este la mititica, ai uitat? L-au încălțat gaborii când i s-a spart tubulatura exact în curtea lui Costiniu. Înalta Curte de Justiție, adică.

Marian Vanghelie: Bănicioiule, mă da prost mai ești. Păi Voicu a intrat la răcoare special, mă, ca să slăbească sistemul din interior. Nimic nu pricepi. După suspendare îl scoatem de acolo și îl făcem erou al luptei în ilegalitate. Cum dracu de te-au ales ăștia șef la TSD?

Oana Niculescu Mizil: Ce-ar fi să-i tăiem cablul de la microfon cu forfecuța de unghii?

Ion Iliescu: A eludat meandrele concretului, nenorocitul. Ăsta trebuie omorât cu secera și ciocanul.

Adrian Năstase: Tataie, hai, du-te că a venit șoferul și te așteaptă tanti Nina cu masa

Ion Iliescu: O asemenea avertizare cred că este binevenită şi preşedintele într-adevăr trebuie să reflecteze să nu semneze ca primarul o lege care a fost trecută….

Mădălin Voicu: Hai, bre, că te duc eu. Că mi-a dat gagica SMS să-i cumpăr tampoane și vreau să plec mai repede.

Liviu Dragnea: Băieți, e groasă! Contramandați toate grevele bugetarilor, anunțați liderii sindicali să ocolească Cotroceniul, să nu mai strige nimic la adresa matrozului ….

Marian Vanghelie: Mă, dă-te dracu, iar visezi? Trezește-te!

Liviu Dragnea: Nu, stătem pe messenger cu Tapalagă și mi-a sugerat să nu mai dau interviul pe HotNews. Zice că a murit mama dictatorului, Dumnezeu s-o odihnească.

Oana Niculescu Mizil: Așa, și?

Victor Ponta: Draga mea, avem timp destul după pomană. Ședința se suspendă. Și nu uitați să le transmiteți liderilor sindicali noile ordine. Mai ales lui Nistor, că ăla e turbat rău.

Jurnalism cu ”coaie” tari pentru cei cu inima sănătoasă

Posted in Uncategorized by FuriousWordPressRipper on 30/09/2010

Vezi scenariul Georgian publicat de Riddick, un bloger de exceptie, autor pe care vi-l recomand cu căldură.

%d blogeri au apreciat asta: