FuriousWordPressRipper

Tot ce mişcă în ţara asta, râul, ramul, este, oare, de vânzare?

Posted in Uncategorized by FuriousWordPressRipper on 18/08/2009

Multă vreme m-am întrebat de ce a fost nevoie de un scenariu sângeros pentru a simula o revoluţie în România, în timp ce în celelalte ţări comuniste trecerea de la un sitem la altul s-a făcut fără acţiuni armate. Voi încerca să încropesc o teorie, pe baza evenimentelor istorice şi a articolelor de presă apărute de-a lungul timpului, care să argumenteze convingerea mea intimă că România îşi trăieşte agonia ultimelor clipe în cadrul actualelor graniţe, agonie hrănită de o comunitate, mai mult sau mai puţin ocultă, cu vederi globaliste, cu interese ostile populaţiei acestei ţări.
Imediat după marea înghesuială a serviciilor secrete multinaţionale din Decembrie 1989, şi transferul de putere în mâinile celor ce reprezentau interesele acestora, s-a trecut la decapitalizarea marilor unitati economice şi la înstrăinarea resurselor naturale naţionale într-o manieră ”rusească”. Să ne aducem aminte, cei care au apucat să facă economie politică pe vremea comuniştilor, ce se spunea despre diferenţele dintre comunism şi capitalism. Prima dintre ele era proprietatea supra mijloacelor de producţie, nu? Era la mintea celui mai prost dintre activiştii comunişti, dar şi în obiectivul securităţii şi al investitorilor străini, că este momentul să fie jefuită proprietatea statului comunist pentru a crea un capital privat. Nu cred că mai este necesar să amintesc maniera în care s-a făcut. La nivel politic, comuniştii, deveniţi capitalişti peste noapte, au luat decizia istorică sa mituiască populaţia civilă pentru a masca marele jaf. Controversatul om politic devenit premierul României dupa înghesuiala din 89, Petre Roman, a oferit spre cumpărare, la preturi devenite ridicole dupa numai câţiva ani, apartamentele de bloc dar şi locuinţele pe care comuniştii le-au confiscat după ce au venit la putere. Astfel, al doilea mare jaf comunist era mascat de apariţia unei false pieţe imobiliare, iar populaţia era orbită de resturile ce cădeau de la masa acestora, bucurându-se cu ochii în pământ de faptul că ratele pe care le plăteau pentru apartamentul primit erau mai mici decât biletul de tramvai. În tot acest timp, cei sprijiniţi de la Moscova să preia puterea în România au oprerat nestingheriţi asupra marilor capacităţi strategice ale României.
În plan mediatic, atacul la adresa unităţii şi integrităţii noastre teritoriale se desfaşoară în mod subliminal, concertat şi sincron în marile trusturi de presă. Nu uit, spre exemplu, o emisiune de radio de la ”Realitatea FM” intitulata în mod ostentativ ”mitici versus aerdeleni” şi prezentată de Robert Turcescu. Se promova ideea ca un ardelean venit în Bucureşti, sau invers, un bucureştean ajuns la Cluj, ar avea probleme de adaptare. Spre mirarea lui Turcescu, care se aştepta ca ascultătorii care interveneau telefonic să intre în polemică, toţi cei care au intrat în direct şi-au exprimat dezacordul faţă de falsa idee ca românii ar fi divizaţi după acest criteriu. Jurnalul meteo de la Realitatea TV, deşi prezintă aceeaşi vreme în toată ţara, se incăpăţânează să o faca separat pentru Ardeal, Moldova, Dobrogea si Muntenia, prezentând în mod evidenţiat harta fiecărei regiuni în parte. E ca şi cum ai spune, la ardeleni e soare, în timp ce la moldoveni, în mod paradoxal, este tot soare precum şi în Dobrogea şi Valahia. În ultima vreme am observat că au revenit asupra acestei prezentări grafice. Lista poate continua cu atacurile susţinute la adresa instituţiilor fundamentale ale statului, precum si cu emisiuni care au drept scop terfelirea sentimentului patriotic. Aparatul de propagandă antiromânească nu i-a scutit nici pe românii din diasporă, cărora li s-a sugerat să îşi lepede identitatea românească, despre care se spune ca este una sinonimă sau se asociază în mod automat cu identitatea rromă, şi să îşi spună ”freelance”. Priviţi numai la agresivitatea campaniei făcute pentru Roşia Montană, ca să înţelegeţi ce urmăresc aceste grupuri de presiune. Pe sărmanii locuitori din Roşia Montană, mai cu forţa, mai cu un pumn de mărunţiş, îi poţi păcăli să îşi părăsească pământurile ce ascund cel mai mare zăcmânt aurifer din Europa, dar cum poti convinge o ţară? Răspunsul vine de la sine, divizându-i.
România a devenit victima celor ce, intraţi în politică pe baza carnetului PCR sau desprinşi din structurile serviciilor secrete, şi-au dat mâna şi s-au constituit într-o organizaţie transpartinică, de tip mafiot, cu scopul de muta valorile, mobile şi imobile, din patrimoniul naţional în buzunare private, iar, de cele mai multe ori, aceştia au găsit de cuviinţă să le înstrăineze pe o rută care nu ocoleşte Moscova, Parisul, Viena, Berlinul, Londra. Dacă luăm în calcul valoarea la care au fost vândute resursele energetice ale României, resurse strategice de altfel, putem să comparăm această tranzacţie cu schimbul pe care l-au făcut coloniştii cu indigenii de pe continentul american.

Să ne amintim cum a început: Anul de graţie 1968. Ceauşescu împlinea 50 de ani. Departe de a deţine puterea absolută viitoare, ”tânarul” secretar general era serbat relativ discret în jurnalul partidului unic. Principala publicaţie scrisă a regimului, organ al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, „Scanteia” menţiona, în 26 ianuarie, cu o informare banală – „Tovaraşul Nicolae Ceauşescu a împlinit 50 de ani” – care, la rândul ei, deschidea o scrisoare de felicitare către „scumpul tovarăş” din partea Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Consiliului de Stat al Republicii şi Consiliului de Miniştri. Ceauşescu încă nu făcea singur totul, iar alţi camarazi, precum Maurer, mai prindeau şi ei prima pagina. Nu lipseau telegramele de felicitare adresate lui Ceauşescu de conducatorii altor state. Pe listă figurau lideri din lumea bună a relaţiilor internationale. Deşi nu avusese încă momentul sau de glorie din august 1968, când a condamnat de la balcon invazia din Cehoslovacia atrăgându-şi respectul occidentalilor, Ceauşescu era privit ca marea promisiune a „lagărului socialist” pentru că arătase deschidere în relaţiile cu Vestul (cu RFG, Israel, SUA). Aşa că diplomaţi importanţi îl curtau pentru a-l folosi ca intermediar în relaţiile cu state altfel greu accesibile, precum China, şi îi scriau „din inimă”.

În timp ce americanii duceau un război ”de imagine” în Vietnam, situaţia din Cehoslovacia a fost, încă de la începutul anului 1968, prezentată pe larg în presa de la Bucureşti. Paginile „Scînteii” reflectau în detaliu tot ce se întâmpla la Praga, ca ecou al interesului tot mai mare arătat de puterea politică încercărilor de a ieşi de sub influenţa nefastă a Moscovei. Ceauşescu părea tentat de această posibilitate. Aceasta a fost la început mai mult o formalitate, apoi doar o realitate generată de factori conjuncturali.
România a început să facă notă distinctă în rândul celorlalte ţări membre ale Tratatului de Varşovia în februarie 1968, la Budapesta, unde a avut loc o întâlnire pregătitoare a secretarilor comitetelor centrale, în vederea Conferinţei Internaţionale a Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti, programată pentru sfârşitul anului.
Ca urmare a tensiunilor dintre URSS şi China, aceasta din urmă a fost atacată în absenţa vreunui reprezentant, fapt ce l-a făcut pe Paul Niculescu-Mizil, reprezentantul României, să se opună înfierării acesteia. Acuzaţiile au fost redirecţionate apoi către regimul de la Bucureşti, fapt ce l-a făcut pe Niculescu-Mizil să părăsească întrunirea, iar mai târziu ca România să fie exclusă de la alte discuţii. Inclusiv sau în special de la cele ce vizau situaţia din Cehoslovacia.În această situaţie, Bucureştiul amână reînnoirea Tratatului româno-sovietic şi îl semnează în schimb pe cel cu Cehoslovacia, al cărui text a fost aprobat în Prezidiul Permanent al CC al PCR din 27 mai 1968, după ce fusese negociat cu partea cehoslovacă. Chiar dacă Praga dorea reformarea sistemului, Bucureştiul îşi dorea doar un control absolut, fără imixtiuni externe. Într-un grup ce avea să fie numit „Mica Antantă“, celor două ţări avea să li se alăture Iugoslavia, care, la rându-i, era percepută ca un stat nealiniat şi avea în Occident o imagine diferită de celelalte state comuniste. De cealaltă parte, se cristalizase alianţa „celor cinci“: RDG, Polonia, Bulgaria, Ungaria şi, în fruntea lor, URSS. URSS vede la Praga pericolul unei contrarevoluţii, favorizată de politica prim-secretarului Aleksander Dubcek. Ca urmare a intensificării aşa-ziselor forţe de dreapta, revizioniste, la graniţă încep să fie masate trupe, la iniţiativa grupului „celor cinci“, informaţie care începe să circule în mediile diplomatice.
În acest context politic,Tito face o vizită oficială în Cehoslovacia între 9 şi 11 august, urmat la scurt timp, pe 14 şi 15 august, de Ceauşescu. Pe 17 august, conservatorii cehoslovaci, conduşi de Vasil Bil’ak, i-au dat lui Brejnev semnalul pentru a intra cu trupe în Cehoslovacia. Armata sovietică a ales data de 20 august pentru că atunci, cu ocazia Congresului PCC, ar fi putut să ”uşureze” de revizionişti întreaga conducere de partid, ce urma să se găsească în rândurile membrilor Adunării Naţionale şi ai guvernului. Pe 20 august, la miezul nopţii, trupele sovietice, respectiv 29 de divizii, 7.500 de tancuri şi circa 1.000 de avioane, au invadat Cehoslovacia.Informaţia despre invazia trupelor sovietice ajunge la Bucureşti în jurul orei trei dimineaţa, Paul Niculescu-Mizil fiind informat de către corespondentul Agerpres la Praga, Eugen Ionescu. Ceauşescu a aflat imediat după aceea, de la Niculescu-Mizil, convocând Prezidiul Permanent al CC. Ceauşescu propune, şi este aprobat în unanimitate în Prezidiul Permanent, înfiinţarea gărzilor muncitoreşti ca unităţi înarmate precum şi gărzi patriotice la ţară. În acest răstimp s-a organizat în exterior celebra manifestaţie din Piaţa Palatului. Cifra estimativă a participanţilor a fost de 80.000, cu mult peste aşteptările lui Ceauşescu. Reacţia lui Ceauşescu în faţa mişcării de solidaritate cu ceea ce se întâmpla în Cehoslovacia a variat de la nelinişte la exaltare, iar discursul ţinut de acesta în faţa manifestanţilor a oscilat de la raţional la vehement.
Acest discurs avea să constituie marele noroc al carierei sale politice, prin capitalul de imagine pe care i l-a adus ulterior. La Praga, ca urmare a solidarizării civililor cu liderii de partid şi reformele creionate încă de la începutul Primăverii, sovieticii au fost nevoiţi să recunoască vechea conducere a PCC, în frunte cu Dubcek. Pentru a rezolva situaţia, Brejnev a dispus ca membrii Comitetului Executiv de la Praga să fie duşi la Moscova.
La Bucureşti, pe 23 august a avut loc parada militară, la care, în premieră, au defilat formaţiuni de gărzi patriotice pentru a arăta comunităţii internaţionale largul sprijin al poziţiei luate de România în rândul populaţiei.Speriat de amploarea mişcărilor şi îngrijorat de consecinţele unui sprijin real acordat revizioniştilor de la Praga, Occidentul a tacut, considerând că este o problemă internă a tratatului de la Varşovia.
La întâlnirea cu Iosip Broz Tito la Vîrşeţ, pe 24 august, Ceauşescu, însoţit de Emil Bodnăraş, i-a cerut liderului de la Belgrad o asigurare că, în cazul unui conflict, armata şi autorităţile române s-ar putea retrage pe linia Timişoara-Turnu Severin în Iugoslavia. Tito a evitat un răspuns tranşant, invocând problemele teritoriale ale Iugoslaviei de la graniţa cu Italia, precum şi cele cu Albania.
Întors în ţară, Ceauşescu s-a trezit, ca după un duş rece, şi a căutat să îşi mai îndulcească discursul, apelând la o retorică care să evite implicarea ONU.
Practic, curajul lui Ceauşescu de a se opune URSS a durat doar o zi. Ziua de glorie 21 august 1968. La opt luni după înăbuşirea Primăverii de la Praga, Dubcek este definitiv înlăturat, în aprilie 1969, din postul de prim-secretar al PC de comunistul Gustav Husak, susţinut de Kremlin. În mod paradoxal, Gustav Husak a fost deţinut al regimului stalinist în perioada 1951-1960. Husak va deţine frâiele partidului până la căderea comunismului. Dubcek, mai întai preşedinte efemer al Parlamentului, apoi ambasador în Turcia în 1970, devine apoi muncitor forestier, păzit de ochiul vigilent al poliţiei secrete. După pensionare, trăieşte izolat în casa de pe strada Misikova de la Bratislava. Reapare în public la Revoluţia de catifea din noiembrie 1989, aspirând la funcţia supremă în stat, dar populaţia îl preferă pe disidentul Vaclav Havel. Devine preşedinte al Parlamentului în 1989-1992, ia conducerea Partidului Social-Democrat slovac, dar moare în 7 noiembrie 1992 într-un accident de maşină.
România a continuat să aibă relaţii bune cu guvernele occidentale şi cu instituţiile internaţionale precum Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială şi după evenimentele de la Praga. România a stabilit sau a păstrat relaţiile diplomatice cu ţări precum Germania de Vest, Israelul, China sau Albania, care din diferite motive aveau relaţii tensionate cu Moscova. După evenimentele de la Praga a urmat o perioada de inflexiune care l-a determinat pe Ceauşescu să îşi concentreze eforturile spre o reformare profundă a serviciilor de securitate. Peste 30% din totalul de 119.000 de informatori, colaboratori, rezidenţi şi gazde de case de întâlnire şi conspirative au fost înlăturaţi din sistem. În paralel, au fost recrutate aproape 14.000 de persoane pentru „realizarea urmăririi informative speciale şi a supravegherii informative generale“. Aparatul securităţii a suferit cea mai puternică reformă pâna la lovitura dată acestuia de trădarea generalului Pacepa. Acţiunile serviciilor de securitate precum si ale serviciului de contraspionaj s-au intensificat, astfel încât, într-o perioada relativ scurtă de timp, aparatul serviciilor de informaţii româneşti a ajuns să fie unul dintre cele mai temute din aceasta zonă. Controlul asupra societăţii civile a devenit mult mai strict, cenzura a fost extinsă, iar Securitatea a recrutat noi agenţi-informatori şi a mărit numărul de posturi telefonice puse sub observaţie. Numărul românilor care aveau dosare de urmărire a crescut. În conformitate cu dezvăluirile CNSAS, în 1989 unul din trei români era informator al Securităţii. Jenant, nu?
În 1989, schimbarea la faţă a ruşilor, reforma acestora şi spargerea imperiului sovietic l-au lăsat pe Ceauşescu în ofsaid. Tuşierii unguri şi cei bulgari, rămaşi cu steagul sus, fluierau a pagubă pentru Ceauşescu, iar acesta, orbit de orgoliu si de puterea absolută dată de un serviciu de informaţii omniprezent, nu a realizat că s-au schimbat regulile jocului. ”Sistemul” funcţiona perfect dar a dorit să se alinieze noilor condiţii internaţionale. Trecerea serviciilor de informaţii de partea unui lider comunist care să le asigure tranziţia spre ceea ce a urmat după 1989 nu s-ar fi putut face decât prin reducerea la tăcere a lui Ceauşescu, ceea ce s-a şi întâmplat. Mascarea trădării acestora, capitularea lor în faţa serviciilor ruseşti şi occidentale, trebuia făcută după o regie care să simuleze o revoluţie populară, fapt ce a legitimat noua succesiune la putere a comunistului Iliescu, persoană agreată de Kremlin. Comanda asasinatului lui Ceauşescu a venit direct din birourile Kremlinului, nu mai este un secret. În acel moment, nomenclatura comunistă a răsuflat uşurată. ”Sistemul” funcţiona din nou şi mai era doar o chestiune de timp până la cosmetizarea acestuia. Cehoslovacia a fost divizată în Cehia şi Slovacia, Serbia a fost spartă cu tancul şi bombardierele, iar Romania, ţară membră NATO, membră UE, este devalizată de o clasă politică iresponsabilă si şantajabilă, ale cărei dosare de colaborare cu fosta securitate stau în sertarele serviciilor străine de securitate, ca parghie de control şi comandă a acestora. Aşa a fost posibilă înstrăinarea cu bună ştiinţa a marilor capacităţi energetice precum si a zonelor cu potenţial economic dezvoltat. Presa din România, şi anume acea parte care nu a intrat sub pulpanul marilor trusturi de presă, alimentate financiar din exterior, a început să semnalizeze derapajele majore spre care ne îndreptăm. Societatea civilă este aproape inexistentă iar încercările acesteia sunt împiedicate să coaguleze şi să se exprime într-un mod coerent. Singurul obstacol pe care îl mai au de înfrânt serviciile care îşi doresc o Românie regionalizată, este coeziunea si unitatea românilor, sau, mai bine spus, sentimentul de patriotism al acestora. Desigur că sunt mult mai multe de spus ..

Anunțuri

4 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. niku_elektriku said, on 18/08/2009 at 11:13

    daca e o conspiratzie, apai e una care’si urmareste cu perseverentza obiectivele.
    si nu se grabeste.
    da’ eu cred ca mai e si o neputintza romaneasca in autoguvernare ce se’ntinde pe parcursu’ intregii istorii.
    o fi ceva’n aer ! ;-(

  2. furiouswordpressripper said, on 18/08/2009 at 11:34

    🙂 Nu, nu sunt un client al teoriilor conspirative, numai ca atunci cand doresc sa descalcesc itele incurcate ale politicii de pe malul Dambovitei, este suficient sa fac o incursiune in istoria recenta si sa iau urma banului public. Singurul capital autohton este banul public, iar singurii capitalisti cu notorietate din Romania sunt violatorii acestuia. Criza din Romania s-a declansat atunci si numai atunci cand robinetul a fost strangulat iar atacurile politice sunt canalizate cu precadere spre mana care tine robinetul inchis. Nu putem sa ne facem ca nu vedem acest fapt. Tot atat de adevarat este ca de aceasta situatie isi doresc sa profite si „partenerii de afaceri externi”. Cand vorbim despre acestia, insa, ar trebui sa ne ridicam privirea si sa ne uitam la potentialul economic al Romaniei si la resursele noastre nationale. E mult de discutat pe aceasta tema.

  3. alexandros said, on 30/08/2009 at 20:32

    Exact. „saracii” de la Rosia Montana sunt chiar saraci. lipiti pamantului. pentru oamenii aia singura sansa e investitia strainilor, voi ce va imaginati ca e acolo? se moare de foame daca nu se investeste. trist sa te gandesti ca sunt oameni care premediteaza nenorocirea altora. teoria conspiratiei exista, insa povestea e invers, e despre oamenii cu putere care impiedica dezvoltarea economica a un onor zone, cum e rosia montana.

    • furiouswordpressripper said, on 31/08/2009 at 07:46

      @alexandros, daca in loc de dinamitarea unui munte si cianurarea lui ar fi venit o alta companie, una forestiera, spre exemplu, care ne-ar fi propus sa scoata Romania din saracie si sa taie toate padurile in numele unei prosperitati marunte, tot asa ai fi considerat? Sau, mai mult, daca toata Romania ar fi fost un zacamant imens de aur, ai fi fost de acord sa ne vindem pamanturile si sa le parasim in numele unei prosperitati care o exclude pe cea a copiilor nostri?


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: