Dictatura populaţiei cu drept de vot

Bună ziua! Mă numesc Andrei Florian şi voi vota în ambele tururi cu Traian Băsescu.

Afirmaţia de mai sus ridică două probleme. Prima problemă  se naşte din faptul că, dacă Băsescu este aşa cum se spune, adica un dictator, în timp ce mă citiţi veţi descoperi că vă găsiţi în pagina unui membru al opresiunii dictatoriale. Desigur, este doar problema voastră.

A doua problemă se naşte din faptul că, dacă pe mine mă puteţi ocoli, uitând de această pagină, veţi descoperi o armată de opresori în randul populaţiei cu drept de vot. In acest caz, problema devine gravă, desigur, dar tot pentru voi. Veţi descoperi că sunteţi victima dictaturii populaţiei cu drept de vot.

Alo! Alo! Alo! … rămâneţi la locurile dumneavoastră.  Elicopterul nu este pentru voi, este al populaţiei cu drept de vot.

O să vă umplem urna cu respect

Noi vrem respect!… care noi?

Hai să ne ocupăm, acum, de respectul pe care îl cer autorii mesajului ”noi vrem respect!”. Primul lucru la care m-am gândit când am auzit acest slogan a fost Mafia. Da, şi la BUG Mafia m-am gandit, desigur. BUG chiar are o melodie ”respect pentru cartier”

Şcoala rusească de manipulare este rudimentară, dar, fără nicio îndoială, are o mare priză la NOI. Să vă explic cum stă treaba. În manualul rusesc de manipulare, la capitolul credibilitate, se stipulează clar: Dacă Răzvan Dumitrescu, Hurezeanu, sau Ursu (bineînţeles că nu l-ar fi omis pe acest Panda cu agresivitate amuzantă) îşi pierd credibilitatea, este suficient să invite în studio un invitat cu imaginea imaculată, şi, înainte de a-i da cuvantul acestuia, să formuleze o frază care să înceapă cu NOI, şi să continue cu unul dintre mesajele celor zece porunci biblice adaptate la formatul de televiziune. Astfel, în mod involuntar, încă de la începutul emisiunii, telespectatorului cu frică de Dumnezeu i se sugereaza că între cei doi, prezentator şi invitat, există o legatură, stabilită asociativ, în plan moral, şi, în mod implict, în planul credibilităţii. Să vă dau un exemplu plastic. Închipuiţi-vă un Vanghelie invitat al unei emisiuni culturale, avându-l ca moderator pe Dinescu. Producătorul ar începe emisiunea cu un cadru strâns, astfel încât să pună în evidenţă privirea-i inteligentă de primar, iar Dinescu, în timp ce cadrul se lărgeşte, ar silabisi poetic…”Noi vrem respect!”. În tot acest timp, cadrul se largeşte suficient de mult astfel încât în stânga ”respectuosului” moderator să poată încăpea macar o jumatate din Pleşu, invitat fiind şi el. În mod evident, orice telespactator cu discernământ s-ar întreaba ce dracului a păţit Pleşu, şi nicidecum nu şi-ar mai pune problema lui Vanghelie sau a lui Dinescu. Corect?

Desigur că sunt emisiuni în care nu se pot aplica asemenea trucuri manipulative. Închipuiţi-vă, spre exemplu, că Stelică şi Dinescu şi-ar începe emisiunea declamând la unison ”Noi vrem respect!”, dupa care, cel mai poet dintre ei ar recita cu intonaţie din opera sa… ”E un nenorocit, bă, un dictator nenorocit, asta e”. Oricât de generoşi am fi cu respectul, trebuie să recunoaştem că există o seamă de personaje care pot să traiască şi fără el.

Ca să mă alătur şi eu tendinţelor de toamnă-iarnă şi speculaţiilor cu privire la ”ce ar fi dacă la alegeri ar câştiga Geoană sau Băsescu”, îmi închipui că dacă ar câştiga Geoană, respectul cerşit astăzi de mafia media în numele nostru se va întoarce la noi cetăţenii în măsura pe care i-l acordam noi astăzi. Cu alte cuvinte, ne vor umple de respect.

Dacă, prin absurd, Geoană ar câştiga alegerile, parcă îl aud pe Vanghelie vorbindu-ne,  întrebat fiind despre respect ” You talkin’ to me? You talkin’ to me? You talkin’ to me? Then who the hell else are you talking… you talking to me? Well I’m the only one here. Who the fuck do you think you’re talking to? Oh yeah? OK”

Mircea Geoană cântă după ureche, după urechea lui Crin

De-a lungul mileniilor, logica şi intuiţia femeilor s-au adaptat şi au fost antrenate ca să le fie arme de opoziţie faţă de guvernarea patriarhală, şi de putine ori s-a dovedit că ar fi ineficiente, indiferent de domeniul de activitate profesională al acestora.   Spre exemplu, astăzi dimineaţă, pe când îmi beam cafeaua cu soţia şi ascultam somnoroşi ştirile, la un moment dat, nevastă-mea, pe care n-am bănuit-o niciodată că o pasionează, sau macar că o interesează, viaţa politică, îşi ridică ochii din ceaşcă şi mă întreabă ” Oare cu câte trebuie să îl aibă Antonescu la mână pe Geoană? Păi dacă socotim că PSD-ul a făcut tuşa timp de doi sau trei ani, sprijinind cu umilinţă un guvern liberal minoritar, dacă socotim că a ieşit de la guvernare la comanda liberală ca să poată sprijini cu o şi mai mare umilinţă o moţiune care incriminează propria prestaţie alături de PDL, şi sfârşind cu sprijinul necondiţionat oferit lui Klaus, pseudoliberalul propus pentru funcţia de premier, singura concluzie logică este că Geoană ascultă comanda liberală, nu? De când îl ştiu eu pe Geoană, ăsta n-a fost în stare de nicio iniţiativă notabilă. Ba a stat în umbra lui Iliescu, ba a lui Vanghelie, dar ca un lider de stânga să stea în remorca unui lider de dreapta şi să asculte de comenzile acestuia, nu mi-am închipuit niciodată că voi vedea, decât în masura în care propria-i demnitate este atat de ieftină încât să poată fi cumpărată cu ceva. Bun, este vizibil că Geoană nu este un lider veritabil, nici măcar bărbat nu îl consider, dar să cânte un partid de lăutari roşii, cu un procent de peste 30%, la urechile unei minorităţi cu icter, al cărei procent nu stiu dacă trece peste 15% în mod real, şi să mai şi danseze sincron cu aceştia, ei bine, în acest caz, ceea ce se întâmplă este inexplicabil”

Încă mai stau să mă gândesc cum aş putea să demontez raţionamentul soţiei. Să fie, oare, una şi aceeaşi persoană, sau grup de persoane, care să sincronizeze cu atâta acurateţe atât acţiunile stângii, cat şi pe cele ale dreptei politice? Să fie, oare, Patriciu atât de puternic încât să calce în picioare şi PSD-ul? Vorbim, în acest caz, doar despre o putere financiară? … pentru că de putere politică nu mai putem discuta în măsura în care, cu exceptia unuia, toate partidele politice, de la stanga la dreapta, plus partidul de etnie maghiară, cântă pe aceeaşi voce în corul parlamentar, după aceeaşi partitură. Nu sunt atât de naiv încât să cred că tuturor acestor virtuoşi lăutari le este frică de Băsescu. Taraful majoritar este înspăimântat de tendinţa electoratului de a vota o reformă reală a instituţiilor politice, de o curăţire a acestora, de o decăpuşare a bugetului de stat, etc. Este tot atât de adevărat, însă, că Băsescu, dintre toţi candidaţii la prezidenţiale, este singurul care îşi doreşte şi acţionează în acest sens. Iar cum despre noi nu pot spune că suntem beţivi, curvari, dictatori, etc, toate tunurile au fost puse pe Băsescu, pentru că noi , fără Băsescu, nu putem reforma nimic.

Băsescu, un dictator demascat de presa liberă

Interior, redacţia ziarului Cotidianul. Nistorescu îşi potriveşte ritualic ochelarii şi începe să citească un articol propus pentru publicare. Trecu în diagonală peste textul cu pricina şi se lăsă pe spate, copleşit de satisfacţie, în fotoliul său directoral. “Exceptional! Uite un jurnalist cu vână. Gherghino, ia vezi cine a scris articolul ăsta şi vino cu el în dinţi”, se trezi bătrânul strigând la secretară. Te pomeneşti că este Mircea Badea, unde nu dă Domnul să am şi eu unul care să-mi crească vânzările
În numai câteva minute, autorul articolului se prezentă sfios în faţa bătrânului jurnalist:
- Bună ziua domnule …
- Lasă formulele de politeţe, cocoşel, şi spune-mi, mai bine, cum reuşeşti să scrii cu atâta elocinţă şi cu atâta inspiraţie despre problemele actuale ale societăţii noastre. M-ai cucerit de la prima lectură.
- Domnule, vreau să vă amintesc că …
- Ciucuraş, cum adică să-mi aminteşti? Mă crezi senil? Crezi că, dacă am albit în presă, m-am hodorogit şi am ajuns să-mi aminteşti tu că ..
- Nu, domnule, doream numai să vă spun …
- Poftim educaţie! … mă întrerupi şi îmi pierd şirul. Puişor, de când te-ai angajat la noi nu ai reuşit să aflii că pe mine nu mă întrerupe nici măcar preşedintele? …Bun, unde am rămas?
- Spuneaţi că nu sunteţi senil şi că …
- Da, gata. Mi-am amintit. Îţi spuneam că nu sunt senil şi că …. parca mai era ceva, nu?
- Ceva despre articol
- Da, aşa este. Eşti bun mă, păsărel! Uite, ai şi memorie. Cum spuneai că te cheamă?
- Gaiţă. Viorel Gaiţă
- Ha, ha, ai şi umor. Eşti bun, chiar că eşti bun.
- Nu, domnule, chiar aşa mă cheamă, Viorel.
- E lasă, nimeni nu este perfect. Să revenim pe text. Uite ce spun eu: textul tău chiar ar fi bun de publicat, dacă nu ar avea câteva mici lipsuri. Spre exemplu, nu poţi vorbi despre preşedintele Băsescu fără să laşi nicio aluzie că ar fi beţiv, afemeiat, chelios, sau vulgar.
- Domnule, dar eu chiar scriam despre preşedinte în textul meu. E drept ca nu i-am dat numele în clar dar am făcut aluzii directe la persoana sa.
- Şi de ce, ma rog, să nu-i dai numele? Ce, ţi-e frică că te loveşte gripa aviară? Fii, mă, bărbat şi loveşte şi tu din faţă. Ia-te de fii-sa, de fra’su, de nevastă-sa, de staful său de campanie, …
- Domnule Nistorescu, dar eu …
- Nu mă întrerupe, mă, papagalule!
- Gaiţă, domnule, Viorel Gaiţa.
- Mă rog, tot pe acolo. Păsărel, la mine în ziar nu publică decât cei care scriu despre Băsescu. Clar?
- Da, domnule, voi corecta.
- Tu nu te uiţi la Mircea Badea?
- Cum să nu, domnule. Eu numai asta visez, numai asta pictez, numai asta îmi doresc. Anume, să ajung şi eu ca Mircea Badea. De altfel, din Mircea Badea ma inspir în articolele mele. Spre exemplu, Mircea Badea a făcut aseară o emisiune poetica inspirată din poemul preşedintelui.
- Aşa, şi?
- Voi adapta ideea ilustrului realizator de emisiune şi voi scrie un text presărat cu versuri
- Bravo păsărel! vezi că se poate? Doar ţi-am spus, văd în tine geniul creator al lui Mircea Badea, limbajul lui Ciutacu şi umorul lui Gâdea.
- Umorul domnului Stan
- Care Stan?
- Domnul cu laptopul, cel care râde atât de cristalin la pastorul Gâdea în emisiune.
- A, da! Râde pastoral. Aşa este. Dar la el umorul este involuntar. Şi râsul său este involuntar. În schimb, la tine, umorul este studiat. Chiar aşa, ce studii ai?
- În altă ordine de idei, domnule Nistorescu, am primit un plic sigilat, de la un anume Petru Romoşan, cu menţiunea ”pentru pastilele tale zilnice”.
- Ce pastille? Eşti bolnav? Bănuiam eu ceva. După cum te holbezi la mine, banuiesc ca te doare rău, nu?
- Nu, domnule, nu sunt bolnav şi nici nu se transmite prin aer. Era vorba despre pamfletul zilnic pe care îl public în Cotidianul. Aşa le spun eu, pastile.
- Ai grijă cu ele. După un timp devii dependent. Uită-te la mine, am renunţat la ele şi am trecut pe alifii. Ia întoarce-te!
- De ce?
- Ai o scamă pe fund
- Nu domnule, aşa e el.
- Bun, să revenim la pastile, îmi spuneai ca te doare …
- Nu mă doare, domnule, vorbeam despre Petru Romoşan
- A, da. Romoşan, prietenul meu deconspirat de CNSAS.
- Tocmai asta vă spuneam, că de data aceasta, în locul temelor de pamflet, cred că a încurcat plicurile şi mi-a trimis nişte note informative.
- Dacă nu sunt despre Băsescu nu ne interesează. Scuză-i scăpările, te rog. E băiat bun, dar se mai scapă de la un timp. De altfel, din acest motiv am renunţat să mai stau cu el în acelaşi birou.
- Bun, de data asta, domnule, ce îmi sugeraţi să scriu despre Băsescu?
- Scrie şi tu că este dictator. Dar ai grijă, este musai să fie acid, ironic, umoristic, reconfortant….Ce mai, trebuie să se râdă la el cu lacrimi. Până şi Vanghelie vreau să râdă la el, adică să fie un umor rafinat. Da?
- Da, domnule, rafinat ca Vanghelie, am înţeles.
- Bine, păsărilă, eşti liber la program!
Umoristul făcu stângaci o dreapta împrejur, şi, imediat după ce trase uşa dupa el, bătrânul jurnalist o chemă la el pe Gherghina, pe un ton aproape şoptit ”Gherghino, convoacă-i pe cei de la secţia de anchete. Să vină la mine în mod urgent. Am o bănuială că pe păsărilă ăsta l-am mai văzut pe undeva. De când cu dictatura asta nu mai poţi avea încredere în nimeni. La naiba, în puii mei”

Şcoala rusească de lovituri de stat şi bizonul local

Hai să încercăm să definim împreună noţiunea de lovitură de stat. Eu propun o definiţie care să sune cam aşa: Lovitură de stat se numeşte o răsturnare a puterii politice, putere legitimată de votul exprimat democratic de electorii unui stat. Lovitura de stat se foloseşte de obicei de forţa armată, sau de braţul armat al unei forţe instruite cu scop ofensiv. Spre deosebire de revoluţie, caracterizată de o participare masivă a populaţiei, lovitura de stat este instrumentată de personaje obscure, cu interese şi preocupări care vin în contradicţie cu interesul larg-obştesc.

Supun discuţiei această formulare, înainte de a încerca să vă demonstrez cu argumente logice că se plănuieşte o lovitură de stat de tip rusesc, îndelung pregătită.

Destructurarea României, ca stat unitar naţional şi independent, şi divizarea lui in regiuni de tip voievodat conduse de ”blânda” administrare a baronilor locali, formulată sub sintagma unei autonomii locale lărgite, întinse până la pretenţii teritoriale, este trădată de pretenţiile autonomiei teritoriale formulate de baronii de etnie maghiară dar şi de marile imperii de influenţă ale baronilor locali din toată ţara. Faptul că ţara este împărţită după teritorii marcate de interesele baronilor locali nu mai este un secret. Autonomia administrativ-locală este bună, fără îndoială, dar când autonomia administrativă este adusă să servescă unui clan familial cu interese economic-financiare deservite în manieră discreţionară, într-un dispreţ profund faţă de populaţia locală, e grav. Baronii locali, aceşti mici monştri flămânzi ai voievodatelor pe care le visează, nu au culoare politică, nu au doctrină de stânga sau de dreapta, au doar un cult al propriului interes şi care vine într-un dezacord profund cu interesele comunităţilor. Ori, puterea românilor şi a României, cuvântul nostru în Comunitatea Europeană nu se poate face auzit într-o formă sonoră decât dacă îşi găseşte sincronismul şi dacă intră în acord cu interesul nostru naţional. Toate aceste mici imperii financiare au fost constituite prin jaful banului public, din contribuţiile şi impozitele plătite cu trudă de noi toţi. Vă rog să îmi găsiţi un singur baron local care să deservească sau să îşi acorde interesul propriu cu interesul obştesc şi îmi voi cere scuze.

Pot, oare, aceste entităţi paralele cu instituţiile statului să răstoarne puterea legitimată de votul nostru, al cetăţenilor români, fără ajutorul şi sprijinul puterilor (a se citi serviciilor), străine şi cu complicitatea unor fracţii rebele ale armatei sau a serviciilor româneşti? Desigur că nu. Nu v-aţi întrebat niciodată de ce forţele politice din România nu au promovat niciun personaj de aceeaşi anvergură cu Traian Băsescu în competiţia pentru presedinţie? Să vă spun eu, pentru că nu au nevoie de un preşedinte cu coloană vertebrală care să le stea în faţa interesului de grup de a destructura statul naţional unitar Român, această mândră construcţie a înaintaşilor noştri. Istoria României este plină de vânzările de ţară ale boierimii şi închinarea acesteia în faţa puterilor străine. Putem, oare, sa ne opunem acestei forţe centrifuge care tinde să ne mai destrame naţiunea pentru încă o dată?

Sper din tot sufletul să mă înşel!

În măsura în care convenim asupra formulării noţiunii de lovitură de stat, voi continua să fac radiografia unei posibile lovituri de stat.

Later edit:  Lovitura de stat tocmai a avut loc.  Gura păcătosului …

Felaţia creează relaţia

Nu ştiu câţi dintre voi v-aţi trezit trezit dimineaţa, măcar odată, cu premoniţia că ziua ce tocmai s-a aşternut la picioarele voastre vă va schimba viaţa, nu, e prea mult spus, că vă va aduce o schimbare majoră în bine. Cred că ăsta e sentimentul cu care mă trezisem într-o dimineaţa de Iulie al lui “97. Sentimentul ăsta de “stăpânul inelelor” mă copleşea, iar senzaţia de Humanus Banalus, cu care cochetam de prea multă vreme, dispăruse lăsându-mi doar amintirea frustrării cu care se asocia de cele mai multe ori. Drept urmare am zăbovit nepermis de mult în faţa oglinzii în efortul de a-mi pune în acord ţinuta cu starea de spirit şi, îmi aduc aminte cu acurateţe, că m-am întors din uşă ca să-mi schimb blugii de serviciu şi adidaşii cu pantalonii de stofă şi pantofi. Arătam de parcă mergeam spre un interviu în vederea angajării. De altfel chiar mă gândeam la vremea aceea, în drum spre seviciu ” ce-ar fi sa merg la directoare astăzi şi să-i spun: Şefo, am venit să-mi dublezi salariul … la urma urmei, ma gândeam plin de mine, arăt atât de chipeş încât voi avea măcar satisfacţia să-i văd stânjeneala refuzului pe faţă”. Am coborât să iau metroul spre Iancului (pe vremea aceea lucram la ProTv), mi-am luat un ziar în ideea că, dacă apuc un loc pe scaun, să am ce citi şi am urcat în primul metrou. Nu am apucat să prind un scaun liber aşa că m-am agăţat de o bară privindu-mi chipul reflectat în fereastra vagonului . “Dumnezeule, chiar sunt un bărbat chipeş”, îmi spuneam încântat de noua mea revelaţie, când, de pe scaunul din faţa mea, am simţit privirea insistentă cu care mă fixa o fată cu ochi atât de verzi şi atât de frumoşi încât cel ce îşi lăsase amprenta de Humanus Banalus în mine a avut ca prim impuls să-i evite ocheada. În aceeaşi secundă am decis să-i susţin privirea cu a mea schitându-i un zâmbet abia perceptibil. A fost o senzaţie sublimă, eu fiind înebunit după ochii verzi, să-i vad roşeaţa ruşinării, apoi capitularea într-un zâmbet pe care aveam să-l înteleg mai târziu, lasându-şi privirea să se scurgă în podeaua vagonului ce mă legăna aproape indecent spre ea. ” E clar… îmi spuneam din ce în ce mai hotărât … astăzi, chiar la prima oră, ma voi duce la directoare şi îi voi cere o mărire de salariu, nu are cum să mă refuze, clar ca apa” …..

Secretara mi-a zâmbit şi ea rugandu-mă să aştept o secundă până iese de la Doamna Director, cum îi spunea ea, şeful de tură al MCR-ului. Cu câteva zile în urmă, seful de tura, un individ incredibil de rigid, atât de rigid încât un coleg de-al meu concluziona ” Mă, eu cred că pe ăsta l-a nascut mă-sa în cofrag gipsat”, mă întreba cu o sinceră mirare pe faţă ” Fred, tu nu poţi fi serios niciodată ?” . Mă întreba asta pe cand eram într-o emisiune în direct cu preşedintele României, pe vremea aceea Constantinescu, iar noi, cei din MCR (Master Control Room), asiguram suportul tehnic al emisiei, adică orice greşeală involuntară ar fi compromis emisia. Din experientă ştiam că o atmosferă încordată poate produce mai degrabă greşeli de operare decât dacă, beneficiind de o atmosferă destinsă, laşi automatismele dobândite de experientă să-şi facă treaba în subconştient, aşa că m-am apucat să le povestesc ce păţisem cu un coleg de-al nostru care, tânar şi nefutut fiind, le harţuia sexual pe mai toate colegele noastre fără discernământ, măritate, nemăritate, tinere sau în vârstă, frumoase sau mai puţin frumoase.
“acum două luni …începusem eu să le povestesc … vine Marcela, şefa de la videotecă, şi îmi spune : Mă Fred ! te rog eu să faci ceva cu onanistul ăsta de Ovidiu pentru că mai toate fetele mele se plâng de el. Du-l frate la femei, că se pare ca nici nu ştie cum arată o “fofă” , du-l şi lasă-l acolo până râgâie de pizdă” . În timp ce le povesteam toate astea, Constantinescu ne vorbea din spatele aparatelor cu sute de butoane, iar colegii se hlizeau butonându-le cu pricepere.
” Bun, zic eu Marcelei, puneţi mână de la mână, strangeţi bani, şi când făceţi suma veniţi cu ei la mine şi promit să-l duc la femei … îi spun eu, bănuind că fetele de la videotecă nu vor face niciodată un gest atât de stupid. Se vede treaba că m-am înşelat pentru că, numai după câteva zile, când îmi venise rândul să lucrez în tura de noapte cu Ovidiu, găsesc pe mixerul de sunet un plic sigilat pe care scria, DE LA MARCELA PENTRU FRED, CU MULTUMIRI. Îl iau, îl deschid şi găsesc în el bani cât să-l duc o lună la femei şi, alături de fişicul de bani, o listă cu donatoarele şi sumele pe care le-au oferit cu generozitate. Mă băieţi…le zic eu hlizindu-mă pervers … fetele astea au părere prea bună despre cât suntem noi dispuşi să oferim pentru favorurile lor sexuale, pentru că mi-au dat bani de credeau că-i fac nuntă. Alina, spre exemplu, care a făcut cea mai generoasă ofertă, a dat, cred, banii ei pentru trei zile de concediu la mare, de credea că-l duc pe Ovidiu la Moulin Rouge. Acum na ! trebuia sa fac ceva cu banii ăia, gândindu-mă desigur că, după ce-l duc pe nefututul ăla la fetiţe, ne râmân bani de bere pentru tot departamentul. După o discuţie sumară cu Ovidiu, l-am convins să mergem la fetiţe, dar, nu ştiam de ce, Ovidiu mi-a cerut să amânăm escapada noastră nocturnă pâna la urmatoarea tură de noapte.”
Făcusem o pauză pentru că trebuia să comut legătura la corespondentul nostru din ţară iar colegii nerăbdători îmi strigau cu feţele lipite de monitoarele aparatelor “Zi Fred!..te ascultăm”. ” ..da mă băieti, cum vă spuneam, a venit şi seara cu pricina. Când am ajuns la serviciu Ovidiu era deja acolo şi îmi făcuse şi mie treaba. Era îmbrăcat la costum de ziceai că merge la nuntă. Hopa !…mi-am zis … ăsta crede că-l duc la Atene Palace s-o reguleze pe Miss România. N-o mai lungesc, treaba este că după ce am ajuns pe Mătăsari şi am luat legătura cu peştele, i-am zis că vreau o profesionistă care să nu-l inhibe pe începătorul nostru, să-l ia cu binişorul şi să-l stoarcă cât să nu-i mai trebuiască femei o săptămână. Stai liniştit maestre …îmi spune tatuatul ăla .. am o sugătoare ca o vidanjă, îl suge aia de-i intră şi chiloţii în cur la băiatul tău, de-i va trebui o săptămâna numai ca să şi-i scoată din rozetă. M-am târguit cu el preţ de câteva minute, am bătut palma, am dat banii, iar el, după numai un minut, mi-a adus fata. Era o frumuseţe de fată, ce avea în jur de 18 ani, îmbrăcată de credeai că acum ieşise din baie.”
“Fred, dar tu nu ai comandat nimic pentru tine ?” se auzi regizorul de emisie din cabina lui …” Nu frate, că eu m-am dat pedofil şi i-am cerut un baieţel de maxim 12 ani, iar tatuatul mi-a spus ca fetele lui servesc orice şi că cea mai mică dintre ele are 16 ani, aşa ca l-am refuzat, în ciuda insistenţelor lui, pentru că n-am dorit sa fac rabat de la preferinţele mele sexuale, nici măcar la baremul de vârstă. Mă baieţi, acum urmează ciudăţenia … îi spun tautatului că nu doresc să mergem nicăieri, aşa că am tras maşina “la umbră” şi banchetele din spate, i-am spus lui Ovidiu că stau eu de şase , i-am lăsat fata şi m-am retras la o discuţie cu peştele ca să mai aflu şi eu câte ceva despre cum mai merge piaţa şi care mai sunt tendinţele în domeniu. Nu trec nici 5 minute şi numai ce o văd pe fată că iese din maşină înjurând şi scuipând de mama focului,trântind portiera şi zicându-i lui Ovidiu prin lunetă … Du-te dracului că mi s-au sterpezit dinţii, du-te şi te spală şi după aia să ma cauţi, ciudatule !. Eu mă uit întrebător la peşte iar tatuatul îmi face semn că nu-mi returnează niciun ban aşa că nu cumva să-i cer. Ovidiu îmi face semn din maşina să mergem aşa că am plecat de acolo până nu se precipita situaţia. Pe drum am aflat ce se întâmplase. Ovidiu, doar îl stiţi, baiat curat de felul lui, bineînţeles că se spălase dar, ca nu cumva să transpire între timp şi să-i miroasă urât “vidanjei”, îşi dăduse în mod generos cu spray pe mătărângă şi, ca o măsură de siguranţă şi-a mai dat pe deasupra şi cu pudră de talc … eu cred că-i scăpase tot flaconul după cum scuipa sărmana fată.” … Toată regia de emisie râdea împreună cu mine, doar şeful se opri în faţa mea şi, cu o faţă serioasă, mă întreabă: “Fred, tu nu poţi fi serios niciodată ? Chiar trebuie să te rog să-ţi vezi de treaba ta ?” … mă uitam mirat la el şi l-am întrebat la râdu-mi: ” pot şefu, cum să nu ! dar unde să mai găseşti băieţi de 12 ani în ziua de azi ?” … din spatele monitoarelor Constantinescu spunea ceva despre democraţia ce venea odată cu el la Cotroceni, iar MCR-ul nostru hohotea în spasme.

Şeful de tură a ieşit grăbit din biroul directoarei iar secretara a intrat, prin uşa lăsată deschisă, să mă anunţe. În pragul uşii şi-a facut apariţia chiar directoarea şi, cu un zâmbet larg, m-a invitat să intru. Aveam emoţii, nu ştiam cum să încep discuţia aşa ca m-am hotărât să nu intru direct în subiectul majorării salariale şi am început uşor timid ” Bună dimineaţa Doamnă ! ce bluză draguţă aveţi… aşi dori sa-i cumpăr şi eu una soţiei…Lasă formulele de politeţe …m-a intrerupt Directoarea ..oricum nu te prind şi zi-mi mai bine pentru ce ai venit … n-am apucat sa deschid gura ca m-a întrerupt iar ridicându-se de la birou şi apropiindu-se nefiresc de mult de mine…. Nu, mai bine nu, lasă-mă să ghicesc ! … îşi duse mâna la bărbie şi, după ce s-a asigurat din priviri că uşa biroului este închisă,mă privi galeş pe sub sprâncene zâmbindu-mi cu subânţeles şi-mi şopti : Doreşti să-ţi ofer o felaţie ? … Eram paralizat verbal, de ce Dumnezeu n-am început cu salariul ? Am început să încropesc un răspuns din frânturi de cuvinte dar Directoarea m-a întrerupt iar, de data asta pe un ton oficial dar amabil, întorcându-se pe scaun: Ei bine, dacă nu ai avut intenţia asta, ai face bine să-ţi tragi fermoarul la pantaloni şi să revenim la subiectul vizitei tale.”

În ziua aceea am obţinut majorarea de salariu iar prietenia dintre mine şi directoarea aceea, absolut bestială, mai durează şi acum, când eu lucrez în altă televiziune iar ea este femeie de afaceri de succes

Tot ce mişcă în ţara asta, râul, ramul, este, oare, de vânzare?

Multă vreme m-am întrebat de ce a fost nevoie de un scenariu sângeros pentru a simula o revoluţie în România, în timp ce în celelalte ţări comuniste trecerea de la un sitem la altul s-a făcut fără acţiuni armate. Voi încerca să încropesc o teorie, pe baza evenimentelor istorice şi a articolelor de presă apărute de-a lungul timpului, care să argumenteze convingerea mea intimă că România îşi trăieşte agonia ultimelor clipe în cadrul actualelor graniţe, agonie hrănită de o comunitate, mai mult sau mai puţin ocultă, cu vederi globaliste, cu interese ostile populaţiei acestei ţări.
Imediat după marea înghesuială a serviciilor secrete multinaţionale din Decembrie 1989, şi transferul de putere în mâinile celor ce reprezentau interesele acestora, s-a trecut la decapitalizarea marilor unitati economice şi la înstrăinarea resurselor naturale naţionale într-o manieră ”rusească”. Să ne aducem aminte, cei care au apucat să facă economie politică pe vremea comuniştilor, ce se spunea despre diferenţele dintre comunism şi capitalism. Prima dintre ele era proprietatea supra mijloacelor de producţie, nu? Era la mintea celui mai prost dintre activiştii comunişti, dar şi în obiectivul securităţii şi al investitorilor străini, că este momentul să fie jefuită proprietatea statului comunist pentru a crea un capital privat. Nu cred că mai este necesar să amintesc maniera în care s-a făcut. La nivel politic, comuniştii, deveniţi capitalişti peste noapte, au luat decizia istorică sa mituiască populaţia civilă pentru a masca marele jaf. Controversatul om politic devenit premierul României dupa înghesuiala din 89, Petre Roman, a oferit spre cumpărare, la preturi devenite ridicole dupa numai câţiva ani, apartamentele de bloc dar şi locuinţele pe care comuniştii le-au confiscat după ce au venit la putere. Astfel, al doilea mare jaf comunist era mascat de apariţia unei false pieţe imobiliare, iar populaţia era orbită de resturile ce cădeau de la masa acestora, bucurându-se cu ochii în pământ de faptul că ratele pe care le plăteau pentru apartamentul primit erau mai mici decât biletul de tramvai. În tot acest timp, cei sprijiniţi de la Moscova să preia puterea în România au oprerat nestingheriţi asupra marilor capacităţi strategice ale României.
În plan mediatic, atacul la adresa unităţii şi integrităţii noastre teritoriale se desfaşoară în mod subliminal, concertat şi sincron în marile trusturi de presă. Nu uit, spre exemplu, o emisiune de radio de la ”Realitatea FM” intitulata în mod ostentativ ”mitici versus aerdeleni” şi prezentată de Robert Turcescu. Se promova ideea ca un ardelean venit în Bucureşti, sau invers, un bucureştean ajuns la Cluj, ar avea probleme de adaptare. Spre mirarea lui Turcescu, care se aştepta ca ascultătorii care interveneau telefonic să intre în polemică, toţi cei care au intrat în direct şi-au exprimat dezacordul faţă de falsa idee ca românii ar fi divizaţi după acest criteriu. Jurnalul meteo de la Realitatea TV, deşi prezintă aceeaşi vreme în toată ţara, se incăpăţânează să o faca separat pentru Ardeal, Moldova, Dobrogea si Muntenia, prezentând în mod evidenţiat harta fiecărei regiuni în parte. E ca şi cum ai spune, la ardeleni e soare, în timp ce la moldoveni, în mod paradoxal, este tot soare precum şi în Dobrogea şi Valahia. În ultima vreme am observat că au revenit asupra acestei prezentări grafice. Lista poate continua cu atacurile susţinute la adresa instituţiilor fundamentale ale statului, precum si cu emisiuni care au drept scop terfelirea sentimentului patriotic. Aparatul de propagandă antiromânească nu i-a scutit nici pe românii din diasporă, cărora li s-a sugerat să îşi lepede identitatea românească, despre care se spune ca este una sinonimă sau se asociază în mod automat cu identitatea rromă, şi să îşi spună ”freelance”. Priviţi numai la agresivitatea campaniei făcute pentru Roşia Montană, ca să înţelegeţi ce urmăresc aceste grupuri de presiune. Pe sărmanii locuitori din Roşia Montană, mai cu forţa, mai cu un pumn de mărunţiş, îi poţi păcăli să îşi părăsească pământurile ce ascund cel mai mare zăcmânt aurifer din Europa, dar cum poti convinge o ţară? Răspunsul vine de la sine, divizându-i.
România a devenit victima celor ce, intraţi în politică pe baza carnetului PCR sau desprinşi din structurile serviciilor secrete, şi-au dat mâna şi s-au constituit într-o organizaţie transpartinică, de tip mafiot, cu scopul de muta valorile, mobile şi imobile, din patrimoniul naţional în buzunare private, iar, de cele mai multe ori, aceştia au găsit de cuviinţă să le înstrăineze pe o rută care nu ocoleşte Moscova, Parisul, Viena, Berlinul, Londra. Dacă luăm în calcul valoarea la care au fost vândute resursele energetice ale României, resurse strategice de altfel, putem să comparăm această tranzacţie cu schimbul pe care l-au făcut coloniştii cu indigenii de pe continentul american.

Să ne amintim cum a început: Anul de graţie 1968. Ceauşescu împlinea 50 de ani. Departe de a deţine puterea absolută viitoare, ”tânarul” secretar general era serbat relativ discret în jurnalul partidului unic. Principala publicaţie scrisă a regimului, organ al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, „Scanteia” menţiona, în 26 ianuarie, cu o informare banală – „Tovaraşul Nicolae Ceauşescu a împlinit 50 de ani” – care, la rândul ei, deschidea o scrisoare de felicitare către „scumpul tovarăş” din partea Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Consiliului de Stat al Republicii şi Consiliului de Miniştri. Ceauşescu încă nu făcea singur totul, iar alţi camarazi, precum Maurer, mai prindeau şi ei prima pagina. Nu lipseau telegramele de felicitare adresate lui Ceauşescu de conducatorii altor state. Pe listă figurau lideri din lumea bună a relaţiilor internationale. Deşi nu avusese încă momentul sau de glorie din august 1968, când a condamnat de la balcon invazia din Cehoslovacia atrăgându-şi respectul occidentalilor, Ceauşescu era privit ca marea promisiune a „lagărului socialist” pentru că arătase deschidere în relaţiile cu Vestul (cu RFG, Israel, SUA). Aşa că diplomaţi importanţi îl curtau pentru a-l folosi ca intermediar în relaţiile cu state altfel greu accesibile, precum China, şi îi scriau „din inimă”.
România a început să facă notă distinctă în rândul celorlalte ţări membre ale Tratatului de Varşovia în februarie 1968, la Budapesta, unde a avut loc o întâlnire pregătitoare a secretarilor comitetelor centrale, în vederea Conferinţei Internaţionale a Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti, programată pentru sfârşitul anului.
În timp ce americanii duceau un război ”de imagine” în Vietnam, situaţia din Cehoslovacia a fost, încă de la începutul anului 1968, prezentată pe larg în presa de la Bucureşti. Paginile „Scînteii” reflectau în detaliu tot ce se întâmpla la Praga, ca ecou al interesului tot mai mare arătat de puterea politică încercărilor de a ieşi de sub influenţa nefastă a Moscovei. Ceauşescu părea tentat de această posibilitate. Aceasta a fost la început mai mult o formalitate, apoi doar o realitate generată de factori conjuncturali.
România a început să facă notă distinctă în rândul celorlalte ţări membre ale Tratatului de Varşovia în februarie 1968, la Budapesta, unde a avut loc o întâlnire pregătitoare a secretarilor comitetelor centrale, în vederea Conferinţei Internaţionale a Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti, programată pentru sfârşitul anului.
Ca urmare a tensiunilor dintre URSS şi China, aceasta din urmă a fost atacată în absenţa vreunui reprezentant, fapt ce l-a făcut pe Paul Niculescu-Mizil, reprezentantul României, să se opună înfierării acesteia. Acuzaţiile au fost redirecţionate apoi către regimul de la Bucureşti, fapt ce l-a făcut pe Niculescu-Mizil să părăsească întrunirea, iar mai târziu ca România să fie exclusă de la alte discuţii. Inclusiv sau în special de la cele ce vizau situaţia din Cehoslovacia.În această situaţie, Bucureştiul amână reînnoirea Tratatului româno-sovietic şi îl semnează în schimb pe cel cu Cehoslovacia, al cărui text a fost aprobat în Prezidiul Permanent al CC al PCR din 27 mai 1968, după ce fusese negociat cu partea cehoslovacă. Chiar dacă Praga dorea reformarea sistemului, Bucureştiul îşi dorea doar un control absolut, fără imixtiuni externe. Într-un grup ce avea să fie numit „Mica Antantă“, celor două ţări avea să li se alăture Iugoslavia, care, la rându-i, era percepută ca un stat nealiniat şi avea în Occident o imagine diferită de celelalte state comuniste. De cealaltă parte, se cristalizase alianţa „celor cinci“: RDG, Polonia, Bulgaria, Ungaria şi, în fruntea lor, URSS. URSS vede la Praga pericolul unei contrarevoluţii, favorizată de politica prim-secretarului Aleksander Dubcek. Ca urmare a intensificării aşa-ziselor forţe de dreapta, revizioniste, la graniţă încep să fie masate trupe, la iniţiativa grupului „celor cinci“, informaţie care începe să circule în mediile diplomatice.
În acest context politic,Tito face o vizită oficială în Cehoslovacia între 9 şi 11 august, urmat la scurt timp, pe 14 şi 15 august, de Ceauşescu. Pe 17 august, conservatorii cehoslovaci, conduşi de Vasil Bil’ak, i-au dat lui Brejnev semnalul pentru a intra cu trupe în Cehoslovacia. Armata sovietică a ales data de 20 august pentru că atunci, cu ocazia Congresului PCC, ar fi putut să ”uşureze” de revizionişti întreaga conducere de partid, ce urma să se găsească în rândurile membrilor Adunării Naţionale şi ai guvernului. Pe 20 august, la miezul nopţii, trupele sovietice, respectiv 29 de divizii, 7.500 de tancuri şi circa 1.000 de avioane, au invadat Cehoslovacia.Informaţia despre invazia trupelor sovietice ajunge la Bucureşti în jurul orei trei dimineaţa, Paul Niculescu-Mizil fiind informat de către corespondentul Agerpres la Praga, Eugen Ionescu. Ceauşescu a aflat imediat după aceea, de la Niculescu-Mizil, convocând Prezidiul Permanent al CC. Ceauşescu propune, şi este aprobat în unanimitate în Prezidiul Permanent, înfiinţarea gărzilor muncitoreşti ca unităţi înarmate precum şi gărzi patriotice la ţară. În acest răstimp s-a organizat în exterior celebra manifestaţie din Piaţa Palatului. Cifra estimativă a participanţilor a fost de 80.000, cu mult peste aşteptările lui Ceauşescu. Reacţia lui Ceauşescu în faţa mişcării de solidaritate cu ceea ce se întâmpla în Cehoslovacia a variat de la nelinişte la exaltare, iar discursul ţinut de acesta în faţa manifestanţilor a oscilat de la raţional la vehement.
Acest discurs avea să constituie marele noroc al carierei sale politice, prin capitalul de imagine pe care i l-a adus ulterior. La Praga, ca urmare a solidarizării civililor cu liderii de partid şi reformele creionate încă de la începutul Primăverii, sovieticii au fost nevoiţi să recunoască vechea conducere a PCC, în frunte cu Dubcek. Pentru a rezolva situaţia, Brejnev a dispus ca membrii Comitetului Executiv de la Praga să fie duşi la Moscova.
La Bucureşti, pe 23 august a avut loc parada militară, la care, în premieră, au defilat formaţiuni de gărzi patriotice pentru a arăta comunităţii internaţionale largul sprijin al poziţiei luate de România în rândul populaţiei.Speriat de amploarea mişcărilor şi îngrijorat de consecinţele unui sprijin real acordat revizioniştilor de la Praga, Occidentul a tacut, considerând că este o problemă internă a tratatului de la Varşovia.
La întâlnirea cu Iosip Broz Tito la Vîrşeţ, pe 24 august, Ceauşescu, însoţit de Emil Bodnăraş, i-a cerut liderului de la Belgrad o asigurare că, în cazul unui conflict, armata şi autorităţile române s-ar putea retrage pe linia Timişoara-Turnu Severin în Iugoslavia. Tito a evitat un răspuns tranşant, invocând problemele teritoriale ale Iugoslaviei de la graniţa cu Italia, precum şi cele cu Albania.
Întors în ţară, Ceauşescu s-a trezit, ca după un duş rece, şi a căutat să îşi mai îndulcească discursul, apelând la o retorică care să evite implicarea ONU.
Practic, curajul lui Ceauşescu de a se opune URSS a durat doar o zi. Ziua de glorie 21 august 1968. La opt luni după înăbuşirea Primăverii de la Praga, Dubcek este definitiv înlăturat, în aprilie 1969, din postul de prim-secretar al PC de comunistul Gustav Husak, susţinut de Kremlin. În mod paradoxal, Gustav Husak a fost deţinut al regimului stalinist în perioada 1951-1960. Husak va deţine frâiele partidului până la căderea comunismului. Dubcek, mai întai preşedinte efemer al Parlamentului, apoi ambasador în Turcia în 1970, devine apoi muncitor forestier, păzit de ochiul vigilent al poliţiei secrete. După pensionare, trăieşte izolat în casa de pe strada Misikova de la Bratislava. Reapare în public la Revoluţia de catifea din noiembrie 1989, aspirând la funcţia supremă în stat, dar populaţia îl preferă pe disidentul Vaclav Havel. Devine preşedinte al Parlamentului în 1989-1992, ia conducerea Partidului Social-Democrat slovac, dar moare în 7 noiembrie 1992 într-un accident de maşină.
România a continuat să aibă relaţii bune cu guvernele occidentale şi cu instituţiile internaţionale precum Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială şi după evenimentele de la Praga. România a stabilit sau a păstrat relaţiile diplomatice cu ţări precum Germania de Vest, Israelul, China sau Albania, care din diferite motive aveau relaţii tensionate cu Moscova. După evenimentele de la Praga a urmat o perioada de inflexiune care l-a determinat pe Ceauşescu să îşi concentreze eforturile spre o reformare profundă a serviciilor de securitate. Peste 30% din totalul de 119.000 de informatori, colaboratori, rezidenţi şi gazde de case de întâlnire şi conspirative au fost înlăturaţi din sistem. În paralel, au fost recrutate aproape 14.000 de persoane pentru „realizarea urmăririi informative speciale şi a supravegherii informative generale“. Aparatul securităţii a suferit cea mai puternică reformă pâna la lovitura dată acestuia de trădarea generalului Pacepa. Acţiunile serviciilor de securitate precum si ale serviciului de contraspionaj s-au intensificat, astfel încât, într-o perioada relativ scurtă de timp, aparatul serviciilor de informaţii româneşti a ajuns să fie unul dintre cele mai temute din aceasta zonă. Controlul asupra societăţii civile a devenit mult mai strict, cenzura a fost extinsă, iar Securitatea a recrutat noi agenţi-informatori şi a mărit numărul de posturi telefonice puse sub observaţie. Numărul românilor care aveau dosare de urmărire a crescut. În conformitate cu dezvăluirile CNSAS, în 1989 unul din trei români era informator al Securităţii. Jenant, nu?
În 1989, schimbarea la faţă a ruşilor, reforma acestora şi spargerea imperiului sovietic l-au lăsat pe Ceauşescu în ofsaid. Tuşierii unguri şi cei bulgari, rămaşi cu steagul sus, fluierau a pagubă pentru Ceauşescu, iar acesta, orbit de orgoliu si de puterea absolută dată de un serviciu de informaţii omniprezent, nu a realizat că s-au schimbat regulile jocului. ”Sistemul” funcţiona perfect dar a dorit să se alinieze noilor condiţii internaţionale. Trecerea serviciilor de informaţii de partea unui lider comunist care să le asigure tranziţia spre ceea ce a urmat după 1989 nu s-ar fi putut face decât prin reducerea la tăcere a lui Ceauşescu, ceea ce s-a şi întâmplat. Mascarea trădării acestora, capitularea lor în faţa serviciilor ruseşti şi occidentale, trebuia făcută după o regie care să simuleze o revoluţie populară, fapt ce a legitimat noua succesiune la putere a comunistului Iliescu, persoană agreată de Kremlin. Comanda asasinatului lui Ceauşescu a venit direct din birourile Kremlinului, nu mai este un secret. În acel moment, nomenclatura comunistă a răsuflat uşurată. ”Sistemul” funcţiona din nou şi mai era doar o chestiune de timp până la cosmetizarea acestuia. Cehoslovacia a fost divizată în Cehia şi Slovacia, Serbia a fost spartă cu tancul şi bombardierele, iar Romania, ţară membră NATO, membră UE, este devalizată de o clasă politică iresponsabilă si şantajabilă, ale cărei dosare de colaborare cu fosta securitate stau în sertarele serviciilor străine de securitate, ca parghie de control şi comandă a acestora. Aşa a fost posibilă înstrăinarea cu bună ştiinţa a marilor capacităţi energetice precum si a zonelor cu potenţial economic dezvoltat. Presa din România, şi anume acea parte care nu a intrat sub pulpanul marilor trusturi de presă, alimentate financiar din exterior, a început să semnalizeze derapajele majore spre care ne îndreptăm. Societatea civilă este aproape inexistentă iar încercările acesteia sunt împiedicate să coaguleze şi să se exprime într-un mod coerent. Singurul obstacol pe care îl mai au de înfrânt serviciile care îşi doresc o Românie regionalizată, este coeziunea si unitatea românilor, sau, mai bine spus, sentimentul de patriotism al acestora. Desigur că sunt mult mai multe de spus ..

Despre Credibilitate

De cele mai multe ori, atunci când dorim să ne informăm cu privire la un subiect oarecare, ne îndreptăm atenţia spre sursele de informaţii în care avem încredere, care au dovedit de-a lungul timpului că livrează informaţii corecte, şi care o fac în mod pertinent. De ce făcem această alegere involuntară? Pentru că ne-au câştigat încrederea, pentru ca s-au dovedit, în timp, credibile. Este, dacă doriţi să-i spunem aşa, o comoditate în actul de informare. Hai sa le denumim, generic, informaţii credibile, iar actul de informare este unul de încredere.

În cazul în care dorim, însă, să emitem o parere şi să o făcem publică, buna credinţă ne obligă să culegem informaţii despre subiectul discutat din mai multe surse, dar ne orientam cu precădere spre sursele care sunt situate cât mai aproape de subiectul dicuţiei, şi alegem dintre ele pe cele care sunt contradictorii. Tot generic, hai să le denumim pe acestea informaţii alterate. Cu cat mai multe informaţii alterate, cu atat mai mult creşte şansa să obţinem o informaţie curată. Care este mecanismul de distilare al acestora? E simplu. Luăm toate informaţiile alterate obţinute din proxima vecinătate a subiectului şi extragem elementele comune, adică acele elemente care pot compune o informaţie şi care nu este negată de niciuna dintre surse, dar, mai ales, care nu neaga evidenţele demonstrate de fapte, de documente, de imagini, etc.

Într-un final, aducem informaţia credibilă într-o formă simplificată, si dupa ce schiţăm ideea principală, încercăm să o suprapunem peste ceea ce am obţinut din rafinarea informatiilor alterate. De regulă, cele două informaţii coincid într-o măsură suficient de convingătoare, astfel încât să ne putem formula propria opinie. Dacă, însă, cele două informatii, reduse din informaţia credibila si cele alterate, nu coincid, nu ne repezim, ca guvidul în momeală, să ne polarizăm opinia într-una dintre direcţii. Cea mai înţeleaptă atitudine este să le prezentăm cele două, sau mai multe, idei principale, şi să ne lăsam interlocutorul să aleagă dintre ele.

Pentru a da un exemplu concret, mă voi folosi de scandalul generat de Nistorescu şi prietenul său, informatorul Romoşan. Prietenia dintre cei doi nu este negată de nimeni iar faptul că Romoşan a fost informator este dovedit de actele şi documentele provenite din arhiva securităţii.

Să presupunem, prin absurd, desigur, că sursa de încredere ar fi chiar Nistorescu. Încă din start, această presupunere este alterată de prietenia ce i-o poartă informatorului Romoşan, iar părerea acestuia este supusă unui subiectivism lesne de înţeles, dar greu de acceptat. Sursa Nistorescu o trecem în rândul informaţiilor alterate, din motivele amintite.

Putem considera că poziţia celor ce urmau să fie înlăturaţi de la Cotidianul, prin numirea lui Ober Nistorescu, este una partizană propriului interes şi că o putem considera ca fiind o sursa de informaţii alterată, deşi, prin numarul lor impresionant de mare, şi prin notorietatea lor, am fi fost tentaţi să îi poziţionam total opus.

Sursa de informaţii Romoşan o poziţionăm, din start, în categoria celor alterate, în ciuda faptului că acesta a fost chiar informatorul securităţii, deci o sursă profesionistă, pentru că depoziţiile acestuia au debutat prin negarea totală a colaborării sale, iar prin diversiunea creată cu acuzaţiile aduse doamnei Mona Muscă (acuzaţii care priveau aceeaşi îndeletnicire delaţionistă ca a sa), şi-a discreditat în mod fatal orice abordare pe acest subiect din motive pe care consider ca nu este necesar să le mai amintesc.

Sursa de informaţii Cotidianul, prin opinia jurnalistei Mirela Corlăţan cu privire la turnatoriile lui Romoşan, o putem cataloga ca sursa unei informaţii credibile  din următoarele motive. Faptul că este o jurnalistă tânără, nepervertită sau implicată în incidente anterioare cu cei doi, că articolul ei este rodul unor investigaţii care au însumat mai mulţi ani, că a profesat într-un colectiv de profesionişti, vin în sprijinul credibilităţii sale.

Ca să scurtăm puţin, dacă trecem în revistă toate declaraţiile publice ale tuturor surselor alterate şi încercăm să suprapunem ideea comună a acestora peste poziţia sursei de încredere,  aplicând mecanismul prezentat mai sus, obţinem informaţia pe care voi încerca să o rezum la maxim.

Cornel Nistorescu a sacrificat credibilitatea Cotidianului încercând să îl spele pe faţă pe bunul şi apropiatul său prieten, turnătorul cu acte în regulă, Petru Romoşan.

Atât, şi nimic mai mult.

Vă garantez, staţi liniştiţi !

Bine v-am găsit!

Observ că până şi Iliescu are pagină personală. Acum mă simt şi eu în rândul lumii. De ce mi-am creat cont? Din simplul motiv că, într-una din dimineţi, săptămâna trecută, am primit pe sub uşă o hârtie pe care scria cu litere mari, ca pentru miopi, o informaţie care mi-a dat fiori reci pe şira spinării: ” Români, vi se pregăteşte ceva”
Din experienţă, ştiu că, în momentul când se zvoneşte că ni se pregăteşte ceva, trebuie să mă aştept la ce e mai rău. Aşadar, am trecut în revistă toate relele posibile care se puteau întâmpla. Când am ajuns cu enumerarea la PSD, în mod involuntar, mi-a sărit în faţa ochilor liderul lor spiritual Marian Vanghelie, garantul partidului şi maestrul de ceremonii al social-democratilor. Imediat am trecut în revistă toate variantele posibile şi m-am oprit la cea mai tenebroasă dintre ele: Marian Vanghelie a descoperit  Google, aşadar, în mod logic, în curând îşi va face blog.
După cum îl ştiu eu pe Vanghelie, e în stare să intre şi să vă garanteze pe toţi, fără excepţie. Ce poate fi mai rău?
Să nu o mai lungesc inutil, vă spun verde în faţă că am intrat să vă garantez înaintea lui. Nu vă înghesuiţi, vă rog! Pe rând.